Cherie

Cherie Iubirea este cea mai proastă investiție, Pui la bătaie o inimă, primești o invitație la Primărie, Pui un suflet , acolo, ai un bilet gratis, Pierzi totul, casă, liniște, mal, te îneci , Ești un Titanic în miniatură, Am visat într-o noapte Că eram câine, te-adulmecam Ca pe o pâine, erai proaspătă, caldă și primitoare, ce vrăji mi-ai făcut, ești vrăjitoare? Te aud cum răspunzi cu o voce de prunc, Am vrut cândva de pe bloc să m-arunc, Nu era nimeni, nici nu visam, Din Lună tu îmi zâmbeai. Eu lătram. BORIS MARIAN

Atelier international de creatie artistica literara si spirituala in spatiul romanesc



Atelier international de creatie artistica literara







 




Un oarecare bigot, pe un oarecare site, m-a invitat să plec
din grupa drept-credincioșilor creștini ( otodocși, dar și la evrei există
ortodocși, iar musulmanii, divizați în cel puțin două mari secte, se numesc și
ei drept-credincioși), să nu tulbur apele, după cum spun Sfinții Părinți.
Calendarul ortodox creștin
  diferă în mare
parte de cel catolic, nu știu la lutherani. Majoritatea românilor sunt
ortodocși creștini, dar în România, după 1989,

noțiunea de secte s-a desființat, catolicii și greco-catolicii își
clarifică istoria, musulmanii, evreii, rușii de credință veche, cu calendar decalat,
trăiesc în armonie. Nu cred că pe un site de socializare este acceptabilă
intoleranța religioasă, ba nici în altă parte. Și acum curge sânge nevinovat,
la peste trei milenii de monoteism, pe meridianele globului. Oare nu vom
înțelege Unicitatea Domnului? În numele IUBIRII DE APROAPELE și NU UCIDE
  se făptuiesc crime pe toate continentele. Nu
mai spun că monoteismul iudeo-creștin are max. două miliarde de adepți, restul
de cinci miliarde fiind necreștini( musulmani, budiști, șa.). Nietzsche, care
nu agrea iudeo-creștinismul l-a definit ca atare, pe baze istorice. Primul
monoteist, după Biblie ar fi fost Abraham, dar Moise, se pare un egiptean cu
numele de Moses( V. Tutmoses, Ramoses,ș.a.) a RELUAT MONOTEISMUL PRIMITIV AL
FARAONULUI AMON,
  a condus pe robii iudei
din Egipt în țara promisă de Domnul lui Abraham și le-a dat Legile-Tora, cu
Decalogul, care este reperul moral al tuturor

evreilor și creștinilor. Se pare că Iisus Christos, ca existență
pământească, era un discipol al esenienilor, o sectă de ascezi iudei,apoi a
dispărut o perioadă, unii cred că a fost în India, a fost botezat de evreul
Ioan Botezătorul, în apa Iordanului, a declarat că NU A VENIT SĂ SCHIMBE LEGEA,
CI S-O ÎMPLINEASCĂ . Apostolii
  au fost
evrei, evangheliștii aveau cultură iudaică, scriau în aramaică, limba ebraică
s-a impus doar la evreii – rabini,
 creștinii, prin Apostolul Pavel au preluat
Noul Testament sub influența Vechiului Testament, ambele cărți constituie un
corp UNIC AL CREȘTINISMULUI. De ce nu au adoptat evreii credința lui Pavel? Eu
nu întreb de ce au cerut crucificarea lui Ieshua Messia, pentru că nu am trăit
acele vremuri, iar pe mărturii contradictorii nu mă bazez. Pentru evrei,
iudaismul era singurul liant etnic, în timp ce creștinismul se adresa ( forțăm
nota – ca și Manifestul lui Marx și Engels), sărăcimii, indiferent de etnie.
Romanii l-au crucificat pe Iisus de teama unei revolte populare. Papa Ioan Paul
II , la fel și urmașii săi au spus că evreii sunt FRAȚII NOȘTRI MAI MARI, nu
poți fi și creștin și antisemit. Însuși PF Daniel, Patriarhul
  Bisericii Ortodoxe Române a reluat aceste
aserțiuni binevenite. Religia nu este dușmana armoniei, nici a rațiunii care
naște monștri, vremea Inchiziției, a pogromurilor religioase a trecut. Este
timpul ca și lumea musulmană să se apropie de litera Divinității, a Păcii, să
renunțe la argumentul violenței. Victoria dorită nu se obține prin declarații
oficiale, ea se poate naște în mintea fiecăruia. Eu îl iert pe „bunul
samaritean”, nu există nici „jidovi rătăcitori”, nici necredincioși pentru doar
o parte din oameni. Pax Vobiscum, Șalom.




BORIS MARIAN      


si s
pirituala in spatiul romanesc
: Confluente Literare

sunetul1


 


 

 

 

 

 

                                       Sunetul 1  


 

 

 

                             Cum poate frumusețea  să sporească,


                             

                             Când e  perfectă? Iartă-mi întrebarea.


 

                              Lumina cum pătrunde? O fetreastră


 

                               E tot ce-i trebuie: Dar numai până seara.


 


                               Apoi se face întuneric, vin strigoii,


 

                               În febra nopții  frumusețea nu se vede,


 

                               In întuneric mor și lașii, mor eroii,


 

                               Numai poetul a rămas , el crede


 


                               Că totul  neschimbat rămâne,


 

                                Iar ceasul bate, bate , Doamne, câine.


 

 

                                                                   Boris Marian 

Sunetul 1



Cum poate frumuseţea să sporească,
Când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.
Lumina cum pătrunde? O fereastră
E tot ce-i trebuie: Dar numai până seara.
Apoi se face întuneric, vin strigoii,
În febra nopţii frumuseţea nu se vede,
În întuneric mor şi laşii, mor eroii,
Numai poetul a rămas, el crede
Că totul neschimbat rămâne,
Iar ceasul bate, bate, Doamne, câine.

Sunetul 2


Eu nu mă tem de bătrâneţe
De mine însumi nu mă tem
Şi morţii chiar îi dau bineţe
Ştiind că pot mereu s-o chem
Dar chipul tău, iubito, singur
Rămâne neatins de timp
De arşiţele mari, de friguri
In visul meu diamantin
În el te voi păstra o viaţă
Şi poate dincolo de ea
În spaţiul luminos, de gheaţă
Ce înconjoară orice stea

Sunetul 3


Învingătoare iarna acoperă poteci,
Dispar şi amintiri din ruginite teci,
O tinereţe mândră se duce-ncovoiat
Cuvintele-s puţine, departe un lătrat
De javră obosită, revendicând un os
Ne aminteşte, suntem la Dunărea de Jos,
Iar zilele de joacă, de jocuri de noroc
Cu filele căzură, ca părul dintr-un coc
Şi unde-s succesorii bogatelor poveşti?
Mai bate orologiul sub ape. Tu descreşti.

Sunetul 4


Priveşte-n oglindă/ oglinda te-alintă,
Materna oglindă,
Crimhilda din tindă,
Prin faţă-i se perindă/ chipul tău de ghindă,
Chipuri, videoclipuri, poveşti despre om,
Într-un singur tom/ un orangutang,
Cu zgomot de tanc, şopteşte ding-dong,
Eu prefer un song/ despre o oglindă,
Crimhilda din tindă.

Sunetul 5


Aceste ore care mă înalţă, aceste vise, viaţă fără viaţă
Mă domină, e oare un exces să poţi trăi? N-aş vrea să mă trezesc.
Un anotimp făr-de sfârşit, uluitor, în toate prea stupid,
Aud cazmalele cum latră, bulgări grei,
Pe cer trec turme albe, plâns de miei,
Sunt prizonier, ca Prometeu, sunt prizonier,
Mă sfâşie un vultur, clonţ de fier

Sunetul 6


Trăim din vară-n vară până la ţărmul alb,
În noaptea boreală noi n-avem astrolab,
Nici noaptea boreală nu-i noaptea ce o ştim,
Nici steaua nu-i polară, un basm de fraţii Grimm
Ti-aş spune, dar pustie corabia pe val,
Pluteşte, o fantomă în zări, un carnaval
Neînchipuit aievea, te-aşteaptă cu mazurci
Cobori în hăul negru, pe valul alb te urci.

Sunetul 7


Soarele din Orient, umbra Lunii–n Occident,
Noapte Albă dinspre Nord, melodioasă ca un fiord,
Numai Sudul nostru Sud ne înghite ca un rug,
Ne iubim, ne risipim fiii noştri, oare ştim
Unde-s fiii, generaţii? Risipire şi migraţii,
Fiii noştri unde sunt, ce-i cu bietul meu Pământ?

Sunetul 8


O inimă, doi ochi, două urechi,
Un vechi cadril, sunt notele perechi,
Privirea ta se vede-n întuneric,
Iubirea mea, n-ai nume pe generic,
Se derulează filmul, nu e loc
În bezna fără margini eu mă rog
Să nu se rupă filmul, prea frumos
Este abisul, mult prea mătăsos,
Aş vrea să mor aici, să pot privi
Profilul tău şi felul tău de a fi.

Sunetul 10


O, Doamne, Doamne, ce ruşine,
Să pot iubi, uitând de Tine,
Ceva neprevăzut, absurd,
Iar pentru mine sorţiul crud,
Căci eu iubesc, mai evident
Nu poate fi, impuls ardent,
O conspiraţie în gol,
Ca Brutus într-un Capitol,
Necunoscute drumuri sunt
Ce duc într-un infern profund,
Dorinţa are zece voci,
Pe diavoli, îngeri, îi provoci
Si totul pare de prisos,
Când sufletul e păcătos.

Sunetul 11


Pe cât de iute vremea trece,
Pe atât adună-şi roadele, rodind,
Pentru că nimeni nu e veşnic, iară moartea,
Priveşte lung, priveşte cu mult jind,
Nu te uita la anul care pleacă,
Nici anii care vin nu sunt mai breji,
Doar clipei dăruie-i, doar clipelor le-arată
Că fiecare gând este cu miez.
Mormintele se spulberă, cuvântul
Împodobeşte cerul şi pîmântul.

Sunetul 12


Ascult cum ceasul bate, pentru cine?
L-aude Dumnezeu ori pentru mine harnicul timp
Lucrează tot săpând?
O groapă îmi deschide. Până când?
Încerc să n-o privesc, zâmbesc, discut
Ardentele chestiuni, Groparul Mut lucrează
Cu hârleţul, îl cinstesc, el îmi refuză
Ceasul de aur cu zodiacul chinezesc.

Sunetul 13


De sunt plecat, doar moartea
Se plimbă printre noi,
Când suntem împreună
După un lung război
Se-acoperă tranşeea
Cu flori de muşeţel
Eu cine-am fost, iubito?
Si cine este el?
Ori nu e nimeni altul
Decât dublura mea?
Precum un diavol care
A fost înger cândva

Sunetul 14


Din stele nu învăţ, doar le privesc,
Deşi eu cred în mituri, cine ştie
Ce ochi, ce chip ascuns, diavolesc
Coboară pe o rază, mă îmbie,
Ce anul nu ne-aduce, clipa doar
Ne poate ferici ori ne ucide,
Eu mi-am găsit şi numele-n chenar,
Dar i-am strigat groparului – „Deschide!”.
El mi-a deschis şi nu era gropar,
Pluteam înconjurat de nereide,
Eram o scoică, aveam gust amar,
Copilul îmi şoptea – „Deschide”.

Sunetul 15


Cunoaşteţi perfecţiunea de moment,
Cristal în aer, timpul e prea lent
Pentru atâtea bucurii ce ni se dau.
To be or not to be, who knows?
Poate că stelele au influenţă, poate n-au,
Voi veţi pleca, eu totuşi am să stau,
Iar cerul va fi mai strălucitor,
Prin porţi deschise ne va vizita un alt popor,
Vom şti cine-i Mesia, cine nu-i?
Al cui eşti, Doamne? Poate-al nimănui.

Sunetul 16


Să-ţi faci un drum din pulbere şi vis.
Din sânge – scrum, din vise – paradis.
Să simţi doar ritmul inimii, sonor,
Să uiţi de timpul care ţi-e dator,
Astrale ore trec fără urmări,
Se schimbă flore, faune, averi,
Tu n-ai să strângi, eşti prea naiv, discret,
Mereu prezent, mereu incert

Sunetul 17


Prin vers ai crede că te-ngrop
E drept, un vers poate trăi mai mult
In faţa stropilor un trop
Mai rezistent e, pare un scut
Azi eşti frumoasă, mâine va fi alt
Astru, sus, pe cer, alţi ochi să vadă
Vor spune că am gândul prea înalt
Că nu trăieşti decât într-o baladă
Iubito, să ne bucurăm de ce avem
Prin noi şi neamul omenesc este etern

Sunetul 18


Ce-i frumuseţea se întreabă profesorul,
El care a străbătut Bosforul,
S-a minunat de minarete şi cadâne,
A cunoscut ţinuturile spâne,
De gheaţă milenară, aurore,
Ce-i frumuseţea? Nu ştiu profesore .
Poate aici, între cuvinte, printre rânduri
Găseşti viitoare flori, din aur-sâmburi.

Sunetul 19


Timp devorator, sfâşietor,
Din dor în dor, doar pământul e rece,
Răbdător, i-e sete pământului
De sânge de om?
Pământul – aerodrom, prea dur pentru trupuri fragile,
Pământul cu colţi de tigru,
Reptile se ascund în umbrele umede,
Iar noi, iubito, nu mai avem
Nici loc, nici timp,
Ca un ghem
Trupurile noastre se adună,
Pe veci împreună.

Sunetul 20


Chip de femeie, cum să te descriu?
In colţul buzelor, un zâmbet auriu
In ochi vise nocturne, hrăpăreţe
Chip de femeie, cine să mă-nveţe?
Cum să ajung în inima – iatacul ei?
Ce înţelege din vorba unei femei?
Că te stimează, te iubeşte, doar prieten
I-ai fost şi poţi să-ţi vezi de treburi?
Dar grijă ai, să nu te-ncurci la trepte
Iubindu-te, femeile-s nedrepte

Sunetul 21


Iubita mea nu-i falsă ca o vioară,
Ce se prezintă Stradivarius peste tot,
Iubita mea, mereu, ca prima oară,
Mă uluieşte, auroră într-un fiord,
Iubita mea nu-i soare şi nici lună,
Nici astru-ndepărtat şi nici tablou,
Cu ea am fost, noi suntem împreună,
Ea este bătălia, eu- erou,
O bătălie inventată, fără moarte,
Iubita mea este această carte,
Iubeşte-o ca şi mine, dacă poţi,
Iar dacă nu, o lasă la nepoţi.

Sunetul 22


Te văd printr-o lentilă fermecată,
Dar cum mi te arăţi în realitate?
Lentila este timpul, ne înşală,
În vise mi te-arăţi înaltă, pală,
Prin aerul mângâietor, albastru,
Dar tu eşti rece ca un alabastru,
În jur o magmă ne-nconjoară
Şi ne topim, făcuţi parcă din ceară,
Ţin ochii-nchişi, când îi deschid,
Tot ce a fost, s-a scufundat în vid

Sunetul 23


Ca un actor pe-o scenă goală,
Eu joc un rol de care n-am habar,
În întuneric – râsul, e cineva în sală
Care-nţelege totul pe dos? Allah Akbar,
Îi strig. Dar râde-ntr-una,
Ba e-ntr-un loc, în altul, nicăieri,
Eu mor, aşa mi-e rolul şi cutuma,
Se nalţă catafalcul sus, în cer.

Sunetul 24


Ochiul meu este pictorul,
Ochiul meu este peisajul,
Ochiul meu – ochitorul
Trimite mesajul, iar inima bate
Şi bate întruna,
În plină tăcere – moartea-i laguna,
Veneţia toată, murindă
Din pricina inimii - unica strună,
Iar ochiul priveşte, tot el mă rescrie,
O lume trecută, plutinde sicrie.

Sunetul 25


Sunt protejatul stelelor, eu aşa cred,
În timp ce stelele coboară, urcă într-un cerc,
De sunt iubit ori nu-s deloc,
Depinde doar de mine, nu de loc,
Visam cândva prinţese, baronese,
Budoare cu parfumuri dense,
Azi, tinere frumoase şi grăbite,
Diane crude, şahrezade, printre
Puzderia maşinilor mi-arată
Că n-am murit şi n-am să mor
Vreodată.

Sunetul 26


Un pat din lemn de brad,
De fag, mi-e drag,
Un pat de fier, dar să privesc la cer,
Un pat ce luminează visele – coşmaruri,
În beznă – ochii mei, ca două faruri,
Iar iepurii copilăriei fug din drum,
Un strigăt ca-n pustiul Karakum,
Iar undeva, în stele, cuvintele
Gazele, un Univers pustiu?
Nu vreau să-l ştiu.

Sunetul 27


Când ziua-ncepe, ca o nouă viaţă,
Când mintea mea e limpede
Ca zarea după ploaie,
Atunci eu pot privi şi moartea-n faţă,
Chiar dacă ştiu că am făcut-o de oaie.
Eu aş porni-n pelerinaj la Sfântul Munte,
La Muntele Sion, în centrul Lumii,
Şi gârbovit de-aş fi, tâmple cărunte
De aş avea, mă-nchin minunii
De-a fi, ca-n prima zi din calendar,
Astfel începe ziua, ca un dar.

Sunetul 28


Cum m-aş întoarce fericit,
Când fericirea-i doar un vis?
Oricare zi este un rit,
Oricare noapte – un abis.
Prietenul pare-un duşman,
Duşmanul este darnic azi,
Oricare sentiment uman
Ne nalţă dincolo de brazi,
Iubire – ură, gemene,
Căci omul nu-i din cremene,
Putem să plângem un tiran,
Dac-a murit acum trei ani,
Trei secole ori şi mai mult,
Eu orice rugă o ascult
Şi-s fericit că azi trăiesc,
Orice păcat e omenesc.

Sunetul 29


Când singur eu mă simt, trădat şi părăsit,
Cuprins de temeri şi de friguri,
Într-o adâncă umbră izgonit,
Îmi privesc chipul într-un ciob
Din falnica oglindă spartă zob,
Văd ochii mei cum strălucesc
Şi-mi spun – trăiesc, vreau să trăiesc.
Îmi inventez o şansă, un prieten,
Pentru că semănăm şi suntem semeni,
Iar pentru ură nu am timp destul,
Deşi nu am credinţă, sunt credul.

Sunetul 30


Când viaţa precum fructul pârguit,
Mai mult îşi pierde din mireasmă, îndulcind
Putreziciunea, hrană bună pentru viermi, mai des
În amintire eu rechem abia întrezărite clipe,
Cât de iuţi îmi par acum şi norii, cândva munţi,
Zăpezi topite, vorbe prea deşarte, în timp ce viaţa
Se aşează într-o carte.

Sunetul 31


In pieptul meu sunt două inimi,
Una iubeşte, alta se desprinde
De tot ce-i fals, umilitor, gângav,
Eu sunt o vioară cu un sunet grav,
De piatră sunt, de gheaţă, uneori,
Una din inimi e cuprinsă de fiori,
Ea te iubeşte, te cerşeşte, roagă,
Ea nu va fi nicicând întreagă.
Iar după moarte, inima de piatră
Va fi precum cenuşa într-o vatră.

Sunetul 32


Dacă vei trăi cândva,
Intr-o altă lume,
Eu voi fi o simplă stea
Fără loc şi nume,
Dacă tu mă vei căuta
Doar cu ochii minţii,
Tu, nicicum, nu vei afla
Murmurul căinţei.
Prea puţin noi ne-am iubit
Şi am pus în vorbe
Ce era de nerostit.
Vorbe, vorbe, vorbe.

Sunetul 33


Cine are ochi, s-audă,
O artistă mai zăludă
Ne îndeamnă să privim
Peste gard, la ţintirim.,
Pietrele vorbesc, spun nume,
Noaptea, vocile străbune
Se înalţă, cheamă, cred
In eternul alfabet.
Doar iubito, tu mă simţi
Din copii până-n părinţi.

Sunetul 34


Făgăduielile nu sunt nicicând morminte,
Se schimbă între ele prin cuvinte,
Azi eşti iubit, mâine te-ascunzi în codru,
Astăzi eşti clovn, mâine un mahăr sobru,
„Cu mine visele le pierzi”,
Iubita-mi spune, cu ochi verzi,
De înţeles nu sunt pătruns,
Iubita plânge pe ascuns.

Sunetul 35


Greşelile ce mult ne dor
Efectul lor, efectul lor
Devastator
Dar cauza stă mereu ascunsă
E dulce ca de miere unsă
Greşind din nou, mai rău ne plângem
Iar cercul diavolesc se strânge
Si-n iad ne ducem, răzbunând
Viaţa-ntreagă a unui sfânt

Sunetul 36


Am vrut să fim un trup.
Dar suntem două lumi
Cine din noi e lup
Si cine-i mielul bun?
Cât ne-am iubit a fost
O clipă ori un veac
Acum, fără de rost
Buzele noastre tac
Dar undeva-n adânc
Izvorul a secat
Vieţile ne plâng
Tot ele ne despart

Sunetul 37


Cum te loveşte soarta,
Ca pe bătrânii tăi,
Tu pavăză porţi cartea
Şi cauţi alte căi
De-a înţelege lumea
Şi mersul în trafic,
Tu nu cauţi un renume,
Dar nu poţi fi calic,
Cerşind la colţuri banul,
Cântând romanţe vechi,
Tu crezi în Leviathanul
Gigant fără urechi.


Sunetul 38


Cum poţi scorni un vers, poemul
Cum să se nască fără temă?
Cum să trudeşti când norii trec
Si vinul azi e sec?
Poetul este Aladin,
Nenumărate chingi îl ţin
Pe duhul lămpii ferecat,
Oricând el poate fi chiar un gigant,
Dar ce va face el? Abea
Poeţii şi-or aminti de el, la o cafea

Sunetul 39


Îl laud pe cel din depărtare,
Pe cel mai bun, din altă zare,
Iar cel apropiat e mic,
Oricât de mare, e pitic,
Cum ar cânta, ar dănţui,
Cum ar gândi, cum ar vorbi,
Mai preţuit va fi postum
Cel dispărut în Karakum.
Aşteaptă un mesaj stelar,
Primeşte startul funerar.

Sunetul 40


Ia-mi totul, anii, banii, duhul,
Ia-mi anima, prefă-mă-n animal,
Sunt otrăvit de soare ca şi stuful,
Iar soarele e trupul tău regal,
Nu sunt gelos, ba sunt,
Pot chiar ucide
Din dragoste, din ură, din coşmar,
Eu pot privi cum floarea se deschide,
În timp ce tu treci albă, un gheţar.

Sunetul 41


Departe fiind
Eu cred în tine
Ispitele pândesc
Poate că mâine
Ai să mă-ntrebi
Tu cine eşti, străine?
Iar eu voi fi străin de toţi, de toate,
Departe-i moartea,
Eu vin de departe.

Sunetul 42


Iubirea ne uneşte, ne desparte
Iubirea de viaţă sau de moarte
Există viaţă fără de iubire?
Iubiţi femeile Walkire
Dacă mă pierd, te pierd pe tine
Dacă dispar, doar alcaline
Cuvinte se preling în cer
Grumazul lui Robespierre

Sunetul 43


Din ce ne-a plămădit natura
Ori Dumnezeu, cum de murim?
Cum poate-ntreaga mea făptură
Să se îngroape-n ţintirim?
Vorbim cu umbrele, se pare
Că ele ne răspund mai greu.
Cu noi vorbim, iar întrebarea
Se pune – Unde-i Dumnezeu?
El este ceea ce noi ne suntem,
In tine e, iubita mea,
Viaţa este doar o punte,
Ceva am fost, vom fi ceva.

Sunetul 44


Nu-i trupul gând
Nici gândul trup,
Cu un cuvânt nu te corup,
Vuind, urlând, haita de lupi,
Când eşti mai blând, din tine rup
Cu colţii albi, fiare-n grup,
Tu vei fi gând, tu vei fi gând,
M-auzi cântând, şoptit, cântând.

Sunetul 45


Din versul meu răzbate bucuria
Prin versul meu eu sunt solia
Profeţilor plecaţi în foc, în cer,
Doar trupul meu cel efemer
Păstrează inima aritmică, bolundă
Eu nu sunt strigătul, sunt doar o undă
Ce trece printre tinerii barbari
Cu creier mic, aproape celular

Sunetul 46


Când te privesc, privirea mea se-aprinde
Aş vrea în flăcări trupul să-ţi cuprind,
Dar inima îmi spune, „Nu se prinde”,
Ceva, ceva o fi ştiind,
Astfel ne mistuie pe noi iubirea,
Tu rămâi rece, cum e nemurirea.

Sunetul 47


Când voi adormi
Doar pentru o noapte
Când voi adormi
In eternitate
Eu te voi gândi
Cum eşti tu, frumoasă
Ca în prima zi
Undeva, acasa.
ARCĂ înspre rai
Ingeri şi cu diavoli
Ne-or cânta din nai
Ne-or purta pe valuri.

Sunetul 48


Eu plec la drum
La care drum?
Eu n-am scăpare nici acum
Născut am fost drumeţ hoinar
Între Sahara şi gheţari
Între virtute şi păcat
Sau între paradis şi iad
În minte chipul ţi-am purtat
O, Solveig, Soledad
Acum sunt liniştit sub plopi
Ce sapă-n ceruri alte gropi

Sunetul 49


Cu timpul nu vom fi tot mai frumoşi,
Ba mai ciudaţi, mai arţăgoşi,
Aristocratici, mofturoşi,
Iar timpul are ţelul său,
Ne-arată că există şi un rău
În fiecare, îngeri n-om mai fi
Şi nici nu suntem, poate doar copii
Am fost, atunci să revenim
La vârsta celor mici. Îmbătrânim.

boris marian


nascut 1941 debut 1968 Luceafarul debut volum 1986 membru al Uniunii Scriitorilor din 1993 zece volume publicate , din care sase de poezie , patru de eseuri referinte Dictionarul Academiei. Dictionarul lui Al.Sassu, Istoria lui D.Micu, H.Zalis Marian POpa ( cu erori, exista un omonim la Chisinau)) ecouri la Alex Stefanescu, Constanta Buzea, Gh.Grigurcu colaborez la reviste din Romania, Israel, Canada, sunt redactor la Realitatea evreiasca

Sunetul 50


Mă poartă paşii mai departe
O poartă este şi în moarte
Ea este între noi, desparte
Iubirea de rostiri deşarte
Ne-aşteaptă îngerii-n tăcere
Cum îţi voi duce doru-n ceruri?
Ori poate-n iad ne-om
Revedea?
Iubirea nu mi-o pot nega.

Sunetul 51


Plecând din calea ta, aproape plâng,
Si moartea-i o plecare undeva
Se-adună lacrimile, florile, aş bea
Licoarea amneziei, fără gând
Eram şi eu, cândva, mai fericit,
Trăiam mai tumultuos, plin de avânt
Eu plec, sufletu-n cer, eu în pământ
Tu ai rămas aceeaşi, Sulamith

Sunetul 52


Bogat sunt, Doamne, fericit
Ca orice om fără venit
Dubloni de aur port în somn
Îndrăgostit ca orice om
Nu-i prima oară, viaţa nu-i
Un şir de sărbători, hai-hui
Călătoresc în vis, artist
Mai sunt, un ametist
Bătut în aur ţin ascuns
Sub o ruină-n Trapezunt
ASTFEL EU N-AM SĂ AFLU CÂND
Norii-mi vor fi înalt mormânt.

Sunetul 53


De unde–ai apărut, fiinţă, din visul meu,
Din pura mea credinţă, că orice văd, există,
Poate eu am luat un dar chiar de la Dumnezeu?
Iar ceea ce cred, eu văd cu ochii minţii,
Iar ce visez, astfel mi-au spus părinţii,
Eu cred, naiv fără de leac,
De aceea singur nu am fost în veac.
Acum tu hotărăşte-mi soarta.
Exişti? Atunci înving şi moartea.

Sunetul 54


Nici adevărul, frumuseţea
Nu sunt, aşa cum credem noi
Obiecte negociabile-n piaţeta
Deschisă în Berceniul Doi
Nici trandafirul nu-nfloreşte
Din vechi dispute şi pricini
Nici florile de măcieşe
Nu se-ndrăgesc cu proprii spini
La fel iubirea mea nu piere
Un ostrov în ocean de fiere

Sunetul 55


Nu e pământul îndeajuns să ne cuprindă
Trecutul este plin de îndoieli
Te văd şi-acum, un fluture pe-o grindă
Iar lângă poartă eu, un ghiocel
Renaşte lumea, moartea ţine-o iarnă,
Apoi reînviem biruitori
Se sfarmă marmura, granitul tot se sfarmă
Am fost oameni absolut întâmplător

Sunetul 56


Puterile sunt pe sfârşite
precum e soarele într-un decembrie cafeniu
e prea firavă creatura Ta, Divine
abia respir şi totuşi încă-s viu
mai sunt flămând, mai am în ochi lumină
mai este ziua care va veni
m-am despărţit de multe, dar cu tine
viaţa mea, abia m-obşnui
mai vine o zi, o oră, o minune
poemul meu oricând o poate spune.

Sunetul 57


Îţi sunt şi nu-ţi sunt rob,
Te-ascult şi nu te-ascult, cum oare
Să-ţi plac, nu pot fi snob
Nici unei reguli nu-i dau ascultare
Iar ceasul bate, ce favoare
Sau ce dezastru mi-aduce timpul, ora, clipa?
Nu vreau să ştiu, mi-ascult doar inima, aripa.

Sunetul 58


De-mi dai porunci, eu mă supun pe dată,
De-mi ceri viaţa, cine să mai poată
Să te iubească cum doar eu iubesc?
Tu eşti mirajul aurului din Far West.
Eu nu ştiu ce e umilinţa
De aceea nu mă simt umil
Intr-o balanţă nebunia şi credinţa
Se află-n echilibru instabil
Stăpână fii pe ambele destine
Doar timpul ştie ce e rău sau bine.

Sunetul 59


Iubirea mea nu este prima-n lume
Chiar lumea din iubire s-a născut
Suntem cu toţii purtători de nume
Iar numele şoptit e de-un sărut
Din cronici nu-nvăţăm prea multe
Mai multe bătălii, sânge prea mult,
Bieţii cronicari nu ştiu s-asculte
Adâncul inimii tumult
Iubirea nu cunoaşte cinuri
Nici titluri, ifose, plictis,
Iubirea mea este ca vinul
Care preface veghea într-un vis


Sunetul 60


Sunt valuri ce se sparg, dar sunt şi valuri
Care plutesc o veşnicie către larg
Eu te-am privit de-atâtea ori din staluri
Nu-mi pare rău, trecutul mi-este drag
Tu eşti trecutul, valul de lumină
Un viitor în beznă nu-mi doresc
Zadarnic fierul cade în rugină
Şi casele-n ruină, eu privesc
Precum e valul cuprinzând doar zarea
Se sfarmă, dar rămâne marea.

Sunetul 61


Ţin ochii-nchişi să te mai văd o dată
Deşi sunt ostenit, aproape-i seara,
Privindu-te, din interiorul meu, viaţa-mi scapă
Şi nu ştiu când voi urca scara
Pe cine voi găsi acolo, sus,
De aceea ţin acum ochii închişi
Gelos sunt pe aceia ce rămân cu tine
Dar cine ştie câte văd eu sub irişi
Din nou, lumi diferite şi destine.

Sunetul 62


Păcatul de-a iubi e pedepsit
Ba vine ura şuierând flămândă
Ba o mustrare plină de dispreţ
Iubindu-vă, eu nu cunosc osândă
Iar frumuseţea în iubire se cuprinde
Precum dreptatea-n adevăr
Şi-atunci când minte
Oglinda nu se sfarmă, tot oglindă
Rămâne netedă şi rece
Strălucindă.

Sunetul 63


Iubirea mea cu mine se destramă
Cu timpul se înfruntă-n timp
O zi este o zi, îmi cere vamă
Se apropie şi ultimul colind
Aşteaptă-mă când alţii nu aşteaptă
Eu voi veni ca într-un vechi poem
Voi fi bărbatul tău sau doar o şoaptă
Eu voi veni, când ştiu că tu mă chemi.

Sunetul 64


Eu nu mă plâng, în mâna mea e soarta
Cu Dumnezeu mă-mpac prin faptă
Iar dragostea pe care eu I-o port
E limpede ca apa într-un fiord
Izvorul e iubirea pentru tine
În vremuri tulburi ori în ceasuri line
Eu nu mă plâng, deşi un secol trece
Un altul vine dintr-o zare rece

Sunetul 65


Cât e de tare moartea eu nu ştiu
Eu nu i-am încercat puterea
Iubindu-te eu nu pot să descriu
Nici viaţa cum e, nu-mi este averea
Pe tine doar te am şi nu-i dorinţă
Mai mare decât timpul să nu treacă
De inimă nici mintea nu-i desprinsă
Ce gând cumplit, ca inima să-mi tacă

Sunetul 66


Eu nu caut tihna-n moarte
Cum pot lăsa acum
Pe cel bătut de soartă
Desculţ să umble-n drum
Pe mincinos să mintă
Pe un nimic lăudând
Doar blidul său de linte
Şi mintea fără gând
Iubirea înjosită
Poemul necitit
Nu pot muri în tihnă
Şi nici nu am murit

Sunetul 67


Tu eşti un giuvaer, dar pentru cine
Această lume nu mai are loc
Această lume este o mulţime
De oameni fără de noroc
Zadarnic străluceşti, nimeni nu vede
Orbirea uneori e viciu doar
De ce trăim, când nimeni nu mai crede
Si toţi doresc dovada-n cont bancar
Dar frumuseţea ta din interior rezistă
Oricui eu spun, oricând – Există

Sunetul 68


Nu se închină bătrâneţea tânărului vulg,
Mai mândru fii de pletele albite
Sau fără plete, cap pleşuv
Precum sunt munţii ori saharele-nsorite,
Eu n-am să râd de senectute, sunt şi eu
Supus aceluiaşi destin şi Dumnezeu,
Dar nu pot să iubesc pe cel ce minte
Că viaţa-ntreagă s-a ţinut de jurăminte,
Iar sub medalii şi insigne vechi ascunde
Destine frânte chiar de el, oriunde.

Sunetul 69


Voi închina un imn privirii tale
Acestor ochii ce ştiu a lumina
Sunt pleoapele de trandafir petale
Tăcerea ta, o stea lângă o stea
Iar de încearcă lumea să mai caute
Pricini şi bârfe, un maidan cu buruieni,
Aceste versuri nu-ncetează să te laude
Privirea ta e puritatea primei ierni

Sunetul 70


De bârfă n-ai să scapi orice ai face
Tu eşti frumoasă, ai pe vino-ncoace
Iar bârfitorii te visează, nu vor spune
Tu eşti strălucitoare-n soare-apune
Nici eu nu m-aş apropia de tine
Să nu se spulbere mirajul, sunt destine
Ce se doresc a fi doar paralele
Şi se-ntâlnesc în versurile mele

Sunetul 71


Eu cred că n-am să mor, deşi se spune
Că se cam moare pe acest pământ
Eu n-am să mor cât timp mi se răspunde
Cât timp mai am în minte un cuvânt
Eu am să mor când va învinge moartea
Tăcerea ta mai tare ca un corn
Când zimbrul de argint, precum e soarta
Mă va zdrobi tăcut şi orb

Sunetul 72


Ce pot eu ascunde, nu ascund, iubind
Ce vorbeşte lumea, n-aud, nu dezmint,
Va rămâne versul ce-l închin, curat
Vor veni şi alţii, buni de condamnat,
Nu place prostimii purul adevăr,
Nici orice minciună, precum e un măr
Roşu pe afară, putred şi dulceag,
Ei spun – miezul vieţii, şi-l vorbesc cu drag
Ca Adam şi Eva şi urmaşii lor
Ne-am iubit sub ochiul Atotştiutor

Sunetul 73


S-au strecurat şi anii, anotimpuri,
Eu nu mai sunt acelaşi, tu, la fel,
Să încercăm să nu fim singuri
In zare-i ţărmul, suflet – porumbel
Amurgul este aici, aproape,
Marea ne-ncântă, valuri - clape,
Coboară stele reci din cer,
Iar după astăzi vine ieri
S-au strecurat şi anii, anotimpuri
Să încercăm să nu fim singuri

Sunetul 74


Să fiu, deci, mulţumit, viaţa trece,
De ce m-aş revolta, nimic nu-i nou,
Poetul spânzurat, odaia rece
Pe dată l-a cuprins ca pe-un ecou
A fost iubit şi detestat odată
Acum zâmbeşte blând din calendar
Să fiu, deci mulţumit, mi-ai fost amantă,
Viaţă şi femeie şi coşmar.

Sunetul 75


Iubirea mea e-n gând iar gândul
E hrana sufletului îmblânzindu-l
Din zbucium vin la tine, adăpostul
Tu mi-l oferi, găsindu-mi rostul
De suntem singuri ori în plină stradă
Eu te gândesc, la fel îmi eşti de dragă
Îmi dărui totul, tot e prea puţin
Adâncul inimii precum un cer senin

Sunetul 76


Eu nu voi spune ce s-a spus
Cine iubeşte, ştie
Precum e soarele-n apus
Gigantică făclie
Astfel iubirea an de an
Devine mai aproape
De focul antediluvian
Uitând de–a morţii ape
Când vom pluti pe-ntinsul alb
Sau reînviaţi în Arcă ?

Sunetul 77


Nu-i nimeni să-şi cunoască soarta
Doar scrisul meu cu umbletul de melc
Va trece neştiut de moartea
Ce bântuie mai peste tot şi-n Albuquerque
În scrisul meu tu eşti pe veci frumoasă
Să nu te îndoieşti de ceea ce scriu
Ne ţine Dumnezeu ca într-o plasă
Cu fir subţire, El – paingul auriu.

Sunetul 78


Nu-mi mulţumi că te-am iubit, te mai iubesc
Cel câştigat sunt eu, îndemn ceresc
A fost când ne-am luat prea tineri, dar
Norocul vine foarte rar
El a venit, nu-mi mulţumi, lui Dumnezeu
Îi poţi aduce mulţumiri mereu
Mi-ai inspirat cuvântul şi tăcerea
Şi scrisu-n gând şi visul meu, aevea
Acum şi respirând îmi aparţii
Iar eu trăiesc prin felul tău de a fi

Sunetul 79


Nu-i suferinţă, cred, mai mare decât golul
Pe care-l lasă-n urmă paşii tăi
Ei nu se vor întoarce, precum solul
Trimis la moarte, cu ştiinţă, de ai săi
Eu nu ştiu cine a sorbit otrava
Nici cine a turnat-o în pahar
Oricât de slabă şi subţire şi suavă
O floare-i mai de preţ ca un stejar
Atunci când omu-aşteaptă alinare
Nu-i suferinţă, cred, mai mare

Sunetul 80


Prin tine devenind poet
Nici bun, nici rău, discret
Mi-e viersul închinat doar frumuseţii
De ce-ar mai exista poeţii
De-ar fi numai femei ca tine
Femei frumoase şi feline
Cu suflet mătăsos, gingaş
Poetul e un biet ostaş
Căzut mereu la dragoste
Poetul este-o pacoste
Pe care nu poţi s-o eviţi
Poetul exilat la sciţi

Sunetul 81


De vom muri, iubito, cine ştie
La ceas târziu, odată sau devreme
Eu înainte, doar aşa aş vrea să fie,
De vom muri, iubito, nu te teme
Vom fi mereu nedespărţiţi, ca două ramuri
Pe-acelaşi trunchi

Sunetul 82


N-am încercat să linguşesc pe nimeni
Iubirea nu mi-a dat prilejul de-a minţi
Nici complimente dezvelite în mulţime
Eu n-am zvârlit, n-am dus o viaţă gri
Mereu aprins ca un tăciune proaspăt
Mi-am ars şi inima şi trupul, aş dori
Nicicând să nu mă sting, ajuns la capăt
Să fiu scânteie, stea et c’est la vie
Dar nu voi sta-n genunchi ca robul jalnic
Nici pentru dragoste şi nici pentru iertări
Nu-s orgolios, resping organic
Preadulcele şi multele ocări

Sunetul 83


Nici versul, nici cuvântu-naripat
In proză fără rimă şi nici lauda
Nu-ţi pot ajunge la-nălţimea gleznei, turmentat
Privesc, ascult, păstrez cu grijă taina
Că te-am iubit şi te iubesc mereu
O ştie, poate, Dumnezeu,
Eu nici o vorbă nu ţi-am spus, tăcut
Precum o umbră, viitorul meu este-n trecut
Poate că revăzându-ne în altă lume
Ne vom iubi cu altă-nfăţişare şi alt nume.

Sunetul 84


Nu e cuvântul singur o podoabă
Nici două, trei cuvinte spuse-n grabă
N-am încercat să vin cu flori confecţionate
Natura mă ajută doar când poate
Nici frumuseţii tale nu se adaugă
Orice dichis, orice culoare pusă şuie
Eşti prea de necuprins, n-o spun în şagă
Tu nu eşti un portret de pus în cuie
Trăieşte, cum trăiesc pe ceruri stele
Pe care nimeni n-are cum să le înşele

Sunetul 85


Nu mă îmbăt cu vorbe goale
Nici nu te voi învălui cu nori
În inimă eu port, imaginare
Legende precum visele în zori
Să-şi spună alţii dragostea lor stearpă
Eu am să tac, de-ar fi, tăcând, să mor
Voi tremura sub vânt precum o iarbă
Iar dintr-o stea voi lumina strălucitor.

Sunetul 86


Eu nu mă tem de moarte, dar mă tem,
De frigul neiubirii iar mă tem,
Cuvântul meu îngheaţă-n faţa gheţii
A infinitei, vaste-nsingurări
Dar ştiu să văd lumina într-o rază
Şi primăvara într-un fir de iarbă, nou
Cuvântul se trezeşte într-o frază
Spusă în treacăt de un trecător
În zâmbetul ascuns cu grijă
În ochii tăi ce nu ştiu a minţi
Nici un război nu te ucide, doar o schijă
Ce anulează dreptul de a fi

Sunetul 87


Ai fost prea naltă în visarea mea
O strălucire nefirească
Nici o fiinţă nu poate să crească
Mai mult decât până la stea
Iar steaua este dragostea ce-o port
Ascunsă uneori, aprinsă ca o torţă
Căldura inimii nutreşte-n noi o forţă
Iar fără ea, chiar cel ce-i viu, e mort
Indiferenţa ta, de azi, nu mă atinge,
Tu eşti un fulg ce din înalt mă ninge

Sunetul 88


În dragoste nici calomnia nu lipseşte
Nici vorba grea ce-o spune omul la mânie
În dragoste nimic nu prisoseşte
Numai milosul de iubiri nu ştie
Trufaşi suntem sau înţelepţi cu suflet
Naivi ori prea vicleni, ca vulpea
Iubirea ne înduplecă, chiar mută
Ca respiraţia, ca boarea suflă
Deci poţi să spui de mine ce doreşti
Iubito, ne-am legat prin legi cereşti

Sunetul 89


Dacă din dragostea ce-o port
Se naşte ura ta ca un vulcan
Eu voi pleca poate la Polul Nord
Sau sus, în cer, pe astru-Alderaban
De dragul tău sunt gata să dispar
Deşi uimirea mea este cu mult mai mare
Ca-n clipa când şopteai încet şi rar
Că sunt poetul visurilor tale
O clipă sau o viaţă de o zi
O vorbă ca o rază-n cerul gri
Din ce se naşte ura nu voi şti
La fel şi dragostea, a fost şi nu va fi

Boris Marian

Sunetul 90


Se spune, ura grea, iubirea
Sunt gemene, din inimă pornesc
Eu nu mă opun, aceasta îmi e firea
Mă voi retrage ca într-un exil ceresc
De acolo voi trimite versuri
Necunoscutei din sonete – sunete
Uitate fie ruşinoase certuri
Iubita mea, te rog, îmbună-te
Iar de nu poţi, eu tot voi scrie
Iubitei mele întru veşnicie

Boris Marian

Sunetul 91


Sunt cel din urmă, dacă nu mă vezi
Sunt cel dintâi, dacă în mine crezi
Vin alţii cu oferte generoase
Precum viconţii cu inele groase
Eu amuţesc, eu stau la porţi închise
Răzbat şi muzica şi țăpăiala din culise
Sunt ultimul hidalgo fără cal
Fără de Sancho, fără sprijin amical
Iar tu deschizi fereastra, mă priveşti
Mă ştii de undeva, din trei poveşti
Pe care le-ai citit cândva, copilă fiind
Mi-arunci un zâmbet, ca un ban de argint

Boris Marian


Sunetul 92


Incearcă să mă crezi, încearcă
Deși viața însăși ne înșeală
Iubindu-mă, tu te apropii parcă
De bolta nevăzută, boreală
De bolta purității, străvezie
Fără iubirea ta, viața-i o eroare
Iubindu-mă și tu ești vie
Când teama ți-o citesc, eu știu
Că am venit ori prea devreme, prea târziu

Boris Marian

Sunetul 93


Statornic nu-i nimic, aşa se pare
De aceea eu nu jur, de ce să mint
Viaţa însăşi este o cărare
Spre-un ţărm deschis sau doar pe-un grind
Azi te iubesc, mâine poate că nici nu voi mai fi
Statornic nu-i nimic, pe cel de azi îl ştii

Sunetul 94


Par cruzi cei care spun ce cred
Nu-i bine, zice lupul cu glas blând,
Nu-i nici frumos, rosteşte-un patruped
Care n-a scos până acum nici un cuvânt
Dar eu iubesc cu tot ce simt, rostind
În taină ori şoptind aprins
Cuvinte aduse de-un poet din Pind
Urăsc doar mincinosu-n veci neprins
El seamănă cu noi, el este om
Are şi drepturi, are şi comori
Totul furat, ca fructele din pom
Smulse în nopţile când zeii dorm în nori

Sunetul 95


Ce-i fals și ce nu este, nu mă-ntreb
Nu cred în întrebări și îndoieli
Precum s-a dus la Muntele Horeb
Cel Drept, astfel și eu îți sunt fidel
Mă-ncred doar pentru că frumoasă fiind
Nu poți să-nșeli privirea și nici simțul
Vorbească înțelepții ce-or fi vrând
Iubindu-te, eu pot să văd doar nimbul

Boris Marian

Sunetul 96


Voi fi iar tânăr, pare prea absurd,
Voi fi bătrân, chiar sunt, dar nu mă simt,
Nu sunt nici orb, nici mut, nici surd,
Disprețuiesc căderea mea în timp,
Privirea mea e darul prețuit,
Ştiu să primesc, la fel și dăruiesc,
Sufletul meu respiră, te-am iubit
Și înmiit acum eu te iubesc.
Ești liberă să nici nu mă observi,
În codrul vechi eu sunt bătrânul cerb.

Boris Marian

Sunetul 97


Trec anotimpurile, roadele se schimbă,
Iarna ne dăruiește fulgi, nămeți și nopți
Pe cer doar luna albă mai colindă
Copiii-s mari, avem deja nepoți
Iar eu visez istoricele vremuri
Când florile și-n cimitir mi se păreau
Mai proaspete, imperceptibil tremur
De sufletele celor duși vorbeau
Si eu voi fi cândva doar o petală
Fragilă, oglindindu-te ovală

Boris Marian

Sunetul 98


În orice anotimp iubirea-și face loc
Ești fulg de nea sau albul unei flori
Iar inima e fluierul de soc
În sunetul curat e un fior
De bătrânețe nu-mi vorbi, eu n-o cunosc
Iubesc și iarna, toamna grea de rod
De bătrânețe, moarte n-are rost
Să-mi cuvântezi, ne-aflăm pe-un pod
Îmbrățișați, cum încă nu am fost.

Boris Marian


Sunetul 100 (o sută)


Când tu lipsești, lumea dispare
Oriunde ai fi, pe țărm, departe –n zare
Pe alte continente, alte-oceane
Sunt pulbere rotindu-se sub soare
Sunt templul antic, veșnic doar coloane
Din care zeii au fugit, fără de taine
Mă vizitează doar turiștii, mă filmează
Doar tu lipsești, regina mea vitează
In transparente văluri, invizibil
Ți-e trupul, sufletul e nimbul
Pe care îl zăresc sub pleoapa-n lacrimi
In soarele strălucitor, zadarnic.

Boris Marian


Sunetul 101


E-adevărat că frumusețea e de-ajuns
N-are nevoie de cântări de liră
Nici de delirul vorbelor, ascuns
E diavolul, prin ochii tăi respiră
Dar eu, poet de când mă știu
Nu pot să tac, iar dracul mi-e prieten
Te cânt, iubito, joc trandafiriu
E orice cânt, petalelor le semeni
La fel ești de suavă, trecătoare
Doar rimele rămân, pe veci, dacă rămân,
Le sunt demiurg, pe frumusețea ta stăpân.

Boris Marian


Sunetul 102


In taină încercăm să ne iubim
Deși, se spune, taina este leagăn
Noi nu am fost heruvii, heruvimi
De taină, Doamne, mă dezleagă
Eu pot să scriu în taină, suferind
Pot să mă bucur, nimeni nu m-aude
In mine toate tainele se aprind
Din ele izbucnesc, zălude
Cuvintele bolborosite, fără șir
Sunt un vulcan în fața ta și tu te miri,
taina este leagăn și cămin
Dar eu n-am fost nicicând un heruvim

Boris Marian

Sunetul 103


Voi încerca în vers să te cuprind
Cum pictorul penelul și-l îndreaptă
Spre pânza albă, fermecat ca de argint
Voi încerca, dar lira-mi este stearpă
Tu ești frumoasă precum merii în april
Ori vișinii , o-ntreagă primăvară
Oricât de mândru, eu devin umil
Ești zorii înșiși, eu – mergând spre seară
Iar dacă ne vom întâlni cândva
Înseamnă că poemul meu e-o scară

Boris Marian


Sunetul 104


În ochii mei nu poți îmbătrâni
Gândindu-mă, întineresc la fel
Ca-n zilele când zi de zi
Ne întâlneam la carusel
Eram copii ceva mai mari
Eram ce nu vom fi nicicând
Mai curajoși, eram corsari
Nebiruiți pe-acest pământ
Iar tu te ascundeai titptil
Visam s-avem și un copil
Un secol a trecut, mai știi?
Viața parcă e o zi.

Boris Marian


Sunetul 105


În fața mea tu nu ești Dumnezeu
Cum aș putea să te iubesc mai omenește
Si mai terestru, nu aș mai fi eu
Pe boltă te-aș nălța, precum un meșter
Un Buonarotti în Capela papilor
Eu am învins puterea anilor
Si dintr-o blândă muritoare, prin poem
Ai devenit un chip etern pe care-l chem.
Îmi spui de boli și bătrânețe, nu te-aud
Eu scriu orbind și doar pe clasici îi ascult

Boris Marian


Sunetul 106


Eu știu că frumusețea nu e nouă pe pământ
Că au cântat-o alții înainte
Eu nu caut nici culori și nici cuvânt
Din mine cresc ca florile pământului, cuvinte
Tu ești mereu minunea ce desparți
Noaptea de zi, banalul de viziunea
Acelui paradis pe care-l cauți
Si care doar se întrevede printre dune
Viața - oaze blânde-ntre pustii
Minunea este că noi suntem vii

Boris Marian


Sunetul 107


De moarte nu mi-e teamă, de stupizenia ei
De lipsa ei totală de oricare rațiune
Deși eu mă cutremur la plânsetul de miei
Pe mine neiubirea mă poate oricând răpune
Când oarbă-ntunecată vine tăcerea grea
Cînd monstrul cu lungi brațe se-nfățișează lacom
Singurătate-i spune și , Doamne, de-aș putea
Să-l pot ucide-n fașă pe monstru, câteodată
Atunci să vii, iubito, atunci voi fi iar liber
De moarte nu mi-e teamă, doar de tăceri stupide

Boris Marian


Sunetul 108


Nu ți-am lăsat mai mult decât poeme
O amintire ce în nori se va preface
Pe Marte se vor pune , poate, antene
Se vor transmite versuri de departe
Dar cartea, undele de radio
Nu vor putea păstra ce-ai fost aievea
Şi părul ca și râsul în cascadă
Zeița mea mai îndrăgită decât Geea
Mi-ești soartă, mumă și mormânt
Cum să te mulțumești cu un cuvânt?

Boris Marian


Sunetul 109


Uitarea nu este trădare
Poate fi moarte-n propriul duh
Nu te-am trădat nicicând, vioara
Din multe despărțiri s-a smuls
Plutind pe alte ape repezi
Dar ai rămas în mine, chip
Tu poți de mine să te lepezi
De chipul tău nu mă desprind
Vor trece ani, decenii, veacuri
Exişti, nici moartea nu e vacuum
Vioara peste alte ape
La chipul tău va să tresalte

Boris Marian


Sunetul 110


Am fost un Sindbad al iubirii
Nu l-am stimat pe Don Juan
Iubirea este aventura
În care nu poți fi șnapan
Sunt Odiseu și sunt Eneea
Iubind, căutam tărâmuri noi
Căutându-te, tu ești femeia
Fără de tine, nu-s eroi
Eu știu, te voi găsit în clipa
Când mitul dragostei s-a stins
Cuvântul meu nu e risipa
Ci oglindirea dintre-oglinzi

Boris Marian


Sunetul 111


Iubirea mea este vorbită-n târg
Dar ce e târgul, punct în univers,
Cândva un cronicar mai plin de sârg
Va scrie despre noi un vers
Voi fi un fel de Romeo modern
Vei fi o Julietă cu mașină
Ura familiilor va fi ceva etern
Ne vom droga poate cu mescalină
Si vom muri, la știri un fapt banal
Bietul Will va fi mereu real

Boris Marian


Sunetul 112


Ești viața mea, o spune tata Will,
De nu l-aș crede, n-aș mai fi aici
Sunt ca stejaru-n care-un duh febril
Călătorește printre fibre, priculici
Stejarul pare mort în ramuri largi
Desfășurat cu tot disprețul morții sale
Tu poți să-i dai viață, fără magi
O șoaptă doar și, în ascuns, o sărutare
Își doarme somnu-n veșnicie tata Will,
Să-l mai citim, iubirea este-n inimă copil.

Boris Marian


Sunetul 113


Când nu te văd, eu știu că tu exiști
Cu ochii minții pot zări fără opreliști
Precum în dansul aștrilor te miști
Privit cu încântare de un derviș
Ești undeva, în lume sau pe-aproape
Sau despărțiți de nesfârșite ape
Cu mine ești, pe albul așternut
Respiri adânc și-ncerc să te sărut
Apoi doar umbra ta lent se ridică
De despărțire încă nu mi-e frică

Boris Marian


Sunetul 113 bis


De nu te văd , te știu aproape
Pământul e prea mic pentru noi doi
Nici zarea, oceanul, aștrii, luna
Nu pot să ne oprească. Azi e joi
Nu te-am văzut de miercuri, de aseară
O veșnicie, visuri irosind
De nu te văd, va fi ca prima oară,
Când pleci eu moartea mi-o presimt
Nu știi ce porți cu tine, cu suflarea
Cu inima, cu tot ceea ce gândești
Tu ești doar țărmul, eu sunt precum marea
Aducătoare-n veci de noi povești

Boris Marian


Sunetul 114


Nu pot să lingușesc pe nimeni
Pe mine însumi eu mă judec cu asprime
De ce te-aș linguși pe tine,
Iubirea mea, când tu ești doar lumină?
Nu pot să judec faptele și vorba
Aceluia ce nu mi-a fost nici frate
Nici bun prieten, doar dușman în toate
De ce l-aș judeca, tot ce-i pot spune
Ar fi că-l uit , de pot, chiar într-o lună
Pe tine, rodie prea rară
N-am să te uit, de-ar fi lumea să piară.

Boris Marian


Sunetul 115


La început n-a fost iubirea
La început a fost doar haos
Eu am crezut că-i un adaos
Cu timpul – îndumnezeirea
Si-a făcut loc, precum e floarea
Ce crește unde nu te-aștepți
Să nu fim strâmbi, să fim doar drepți
Doar vorbe, eu cred în chemarea
Venită din adâncul firii
Nainte de-a da glas iubirii.

Boris Marian

Sunetul 116


De trece timpul sau nu trece
Eu nu voi fi înalt și rece
Cred că te naști cu un grăunte
De foc și cu o stea în frunte
Aceștia-s oamenii sortiți
Să fie de femei iubiți,
Iar dintre multele femei
Iubești cu inima doar trei
Prima e mama, nu-i rușine
A doua, din noroc, destine
A treia moartea, n-o iubi
Ea, drăgăstoasă, va veni
Iar mama nu-i, iubita este
Depinde din care poveste.

Boris Marian


Sunetul 117


Iubirea nu-nțelege „ a uita”
Nu e iubire ceea ce nu-i statornic
Pot să fiu rău și tu poți să fii rea
Dar ce-am iubit iubesc, mers de ceasornic
Impune timpul inimii, secret
E mersul ei, indpendent de catastrofe
Pot fi plecat, călugăr în Tibet
Sau literă în rima unei strofe
Pot fi o stea, o cană de băut
Atinge-mă cu buzele, cu gândul
Iubirea are doar un început
Ea lasă-n urmă lumea și pământul

Boris Marian.


Sunetul 118


Nu sunt bolnav din dragoste, ba sunt
Oricare leac e împotriva mea, oricând
De mi te-nchipui, tu ești prea departe
Când ești aici mă-nchid precum o carte
Iubirea noastră e otravă dulce
De câte ori durerea ne seduce
Eu am să spun, ești chiar destinul meu
Cu tine-ncep să cred că Dumnezeu
N-a fost și nu-i atotputernic
Cuceritor, devin tot mai cucernic

Boris Marian


Sunetul 119


Când poți iubi, cum poți să risipești
Ce nu aveai sau ce mai prețuiești?
De te-am pierdut, voi ști să recâștig?
De nu exiști, din pulberi te-nfirip
Mă simt ca Dumnezeu în prima zi
Fără un plan, un haos rece, gri
Mă înconjoară, nu mă vrea deloc
Nevoie avem cu toții de noroc
Renaști din tine însăți, chipul tău
Nu-l poate ști nici însuși Dumnezeu
Doar eu, doar nopțile visând
Si Demiurg și om pe acest pământ.

Boris Marian


Sunetul 12o


De am greșit, greșit-am amândoi
De n-am iubit, niciunul n-are vină,
Eu cred că a iubi nu-i nici o crimă
Doar din iubire suntem și eroi
Trăim legenda propriilor fantasme
Iar lumea e banală, e măruntă
Eu sunt cărunt, poate că ești căruntă,
O altă lume se deschide-n fața noastră
Totu-i perfect, un paradis doar pentru noi,
Reluând istoria, redevenim eroi.

Boris Marian


Sunetul 121


Oricine te-ar vorbi, oricât de mult
Eu tot voi asculta de mine, te ascult
Când nu vorbești, poți face tot ce vrei
Pot deveni mișel între mișei
Doar să te uit nu pot, din ură și dispreț
Din dragoste și tot ce nu-i măreț
Accept să ne împroaște cu noroi
O lume, doar să fim noi doi
In aur se preface lutul greu
IAR GLASUL TĂU E DAT DE DUMNEZEU

Boris Marian


Sunetul 122


Păstrez în minte ceea ce ai fost
In inimă păstrez mai mult
Prezentul curge lent și fără rost
Eu nu te pot privi, doar te ascult
In foșnetul de frunze, pași pe alei
Cândva eram prea tineri, prea fragili
Astăzi suntem cu mult mai grei
Deși avem cultură, avem stil
Nu ești aici, nu sunt nici eu, se pare
Deși n-a fost nici o înmormântare.

Boris Marian


Sunetul 123

(uneori pentru R.)

Ne schimbă timpul, nu-l putem opri,
Suntem copiii lui cei vitregi,
Numai iubirea se iluzionează, poate o zi,
Că a învins , ne contrazice Nietzsche.
Dar nu ne pasă nici de el,
Pe Will îl vom chema în clipe grele,
Si el a-mbătrânit, este aproape chel,
Citește Cartea de la San Michelle.
Iubito, azi corespondăm,
Ne contrazicem, iar ne împăcăm,
De parcă timpul nici n-ar exista,
De-aș fi Romeo, de-ai fi Julia.

Boris Marian


Sunetul 124


Departe de politică, de mode,
Departe de solemnități și ode,
Iubirea mea, o pasăre –n pădure,
Un tril pierdut sub ramurile ude,
O floare fără nume, ce ușor
Zdrobită poate fi, dar un cocor
Zărind-o, undeva de sus o cheamă
Îi dă un nume, apoi ziua se destramă
Si nu mai e nimic, rămân pierdut
Intr-un decor străin, necunoscut.

Boris Marian


Sunetul 125


Zadarnic mă fălesc cu slava trecătoare,
Nu vin la tine în cămașa mea de zale,
Te rog să uiți de bătălii și nume,
Iubito, simțământul n-are loc în lume,
El caută liniștea departe de tumultul,
De zumzetul unor orgolii rău ascunse,
Suntem doar doi, nimic nu-i de prisos,
Iubindu-ne, nici moartea n-are rost,
Iar , dacă vei vedea că nu-s cu gându-aproape,
Gonește-mă, eu nu pot fi pe jumătate.

Boris Marian


Sunetul 126


Te fură timpul spre a mi te reda
Mi-ai fost sortită, doamnă, ești a mea,
Dar timpul uneori înșală
Viața nu e viață, e doar boală
Apoi convalescența, revederea
Pe undele hertziene, cum e vremea
Mă-ntrebi și eu, în mine simt că mor
Primul sărut – mereu nemuritor

Boris Marian


Sunetul 127


Când te iubesc, rămâi aceeași,
Eu laud aici doar frumusețea,
Ti-e sufletul frumos, o, Bethsabeea,
Virsavia, Shulamith , Salomeea
Un dar divin preface totu-n aur,
Iar aurul în inimă se-adună
Poetul este doar un faur
Care cu propriul vis se împreună
De aceea nu-mi disprețui poemul,
El vine și-ți conferă tenul.

Boris Marian


Sunetul 128


Pe care pian, pianină, clavecin
Imi cânți, pe nevăzute clape?
E vocea, râset ori suspin,
Iar eu parcă te-aud adânc, din ape,
Naiade, nereide-n visul meu
Plutesc, dar tu ești printre sfere,
Prin tine mă împac cu Dumnezeu,
Prin tine cred în înviere,
Doar pentru vocea pe care o aud,
Nici moartea nu ma face surd.

Boris Marian


Sunetul 129


Cu bucurie eu mă risipesc
Cuvintele-n risipă zboară
Dar nu cuvintele, nu ele oglindesc
Ce pot să spun la fel ca prima oară
Nevoia de a te vedea
De a cunoaște glasul tău în mine
Tunelul timpului, trecând prin el cândva
Ne vom cunoaște-n șoapte și lumine

Răbdăm această lume doar c-un gând
Ne vom iubi, întregi, fără cuvânt.

Boris MARIAN



Sunetul 130


Nici frumusețea, farmecele toate
Nu sunt capcanele iubirii mele
Deși mă-ncântă , frumusețea-i trecătoare
Eu cred mai mult în ceea ce-mi dăruie Cybele.
Eu cred în darurile zilei și în roade
In ceea ce spui din inimă , în voce
Eu cred în ceea ce ești, ce crezi, cum poate
Ființa ta din răul lumii să dizloce
Eu crec mai mult în tine ca în Domnul
Eretic sunt, acesta este omul.

Boris Marian


Sunetul 131

Eu nu iubesc mândria ta
Nici faima care te-nconjoară
Dar nici n-ascult bârfind pe cineva
Invidia pe mulți îi înconjoară
Dar te iubesc și nu știu pentru ce
Cred că iubirea nu are temeiuri
Ea este ca un duh venit din cer
Sau poate diavolul ne face semne
De aceea despărțirea pare o moarte
Nu mă căuta, voi fi foarte departe.

Boris Marian


Sunetul 132


In ochii tăi citesc tot adevărul
Dar mai există adevăr pe lume?
De unde ne-a Domnul ochi și nume
Povestea nu s-a încheiat, cu mărul
Azi unul spune, altul nu iubește
Al treilea sau a treia ne trădează
De unde ochii știu să arunce o rază
Care și inima-nghețată o-ncălzește?
Mai bine-i , deci, să nu ne mai privim,
Singurătății moartea-i dăruim.

Boris Marian


Sunetul 133

Lovind în mine, tu lovești în doi
In mine sunt doi oameni, tu și eu,
Purtată de mânie ca de-un roi
De viespi trimise de un zeu
Al cruntei răzbunări pe cine, ce?
Zadarnic te întreb, nu ai nici glas
Te crezi Euridice, Salome,
Din ceea ce ai fost, nimic nu a rămas.
Deci totul s-a pierdut, acest poem
Va dăinui o vreme. Multe vremi?

Boris Marian


Sunetul 134


Din frumusețea ta se-nfruptă toți bărbații
Desigur, în fantasme, reverii
Puteai să fii regina vechii Francii
Ai preferat diverse meserii
Dar nu te judec, nu sunt eu acela
Să-mpartă lumea în preabuni și răi,
Până și fluturele-și caută femela,
Noi, oamenii ne credem semizei,
Trăiește-ți viața, dragă Messalină
Eu , cel din urmă ți-aș aduce-o vină

Boris Marian


Sunetul 135


Iubirea nu-i numai dorință
Este și dor nestins în timp
Te simt cu-ntreaga mea ființă
Te voi simți cândva, nefiind.
In rest, toate sunt vorbe goale
Si gesturi, clipe de abur greu,
Să nu te-ncrezi în osanale
Nu cred în laude dulci nici eu
Iubindu-te-nțeleg frumosul
Devine sfânt și păcătosul.

Boris Marian


Sunetul 136


For Rhea, for ever

Dacă venirea mea te tulbură, iubito,
Eu am să vin mereu, cât pot de des,Iubirile se nasc din mituri,
Iar erezia din eres,
O erezie este să las dorul
Să treacă peste noi atâția ani,
Dar cine-a pedepsit omorul?
Onoarea face mulți dușmani.
Acum, precum umilul rigă la Canossa
Vin eu în haine – zdrențe îmbrăcat
Să-ți cer, Maria mea, Formosa,
Cuvântul magic, undeva uitat.

Boris Marian


Sunetul 137


Dacă orbit sunt de iubire
Lasă-mi orbirea să mă domine, mai bine
Să fiu fără de minte, fără văz,
Iubirea e flămândă, multe prăzi
A sfâșiat precum tigroaica în păduri,
Iubirea mea e blândă, în conduri
Parcă plutește, îmi zâmbește cu-nțeles.
Ascunsă-i gheara. Nu am de ales.

Boris Marian


Sunetul 138


Ea spune că iubește, dar pe cine?
Orice ar spune, de gândesc mai bine
E o poveste spusă mii de ori,
Iar eu, deși poet, sunt muritor.
Să nu o cred înseamnă să ucid
Tot ce e vis, ar fi să mor în vid,
Deci, crede și nu crede îmi șoptesc
Inima blândă, gândul diavolesc,
Așa că eu repet, ca un copil,
Minunea unui nesfârșit april.

Boris Marian



Sunetul 139


Nu-mi cere să-nțeleg privirea ta,
Eu nu știu ce gândești, știu doar ce-aș vrea,
Sunt mii de vorbe ce nu spun prea mult,
Nu-mi cere să-nțeleg, sunt surd și mut,
Plutește-n aer teama de a pierde
Ce-a fost și ce va fi, precum din verde
Un codru-ntreg devine brun, schilod,
Nu-s nici zăpadă, păsări, nici un rod,
Doar vântul rău, albastru, fără glas,
Vuiește, hohotește, „Bun rămas”,
Dar soarele învinge, ai răspuns,
Nemulțumirea iernii s-a ascuns.

Boris Marian


Sunetul 140


Lui R.

Se spune că sunt rău, răzbunător,
Departe-i adevărul de cuvinte,
Tu ești aceea care mă ții minte
Că nu eram și nu pot fi decât actor.
Mă joc cu propria-mi soartă, uneori,
Dar niciodată n-am jurat în ce nu cred,
Pot fi și lacom, pot să fiu ascet,
Noi n-am trădat, trăim doar din erori.
Te-am regăsit și timpul stă pe loc,
Răzbunători sunt cei făr-de noroc.

Boris Marian


Sunetul 141


Iubirea mea nu se ascunde-n simțuri,
In văz, în efemere-atingeri, în răstimpuri,
Mult mai adând, precum nebănuitele comori
Sub valuri și furtuni, același dor,
Un dor nestins și mult neprețuit
Este iubirea mea, un continent de-argint,
O altă lume, unde inima , profund
Bate puternic. Eu acolo sunt,
Iar dacă n-o vei auzi, atunci
Din amintirea ta poți să m-alungi.

Boris MARIAN


Sunetul 142


Iubirea mea a fost greșala mea,
Nu o privi ca pe o dramă,
In viață, știe orice haimana,
E totul trecător, nu bagi de seamă
Si ești deja albit, ceva mai calm,
Din artă faci un mit, din vorbe- vise,
Iubirea mea ca focul de napalm
Se stinse, sunt precum Ulise
Ce, după multe rătăciri, cuprins de dor
Revine în Ithaca, muritor.

Boris Marian


Sunetul 143

Cum ai plecat, așa vei reveni,
Poate că nu în realitatea de o zi,
Poate că numai în închipuire,
Tu nu poți să dispari, nu-ți stă în fire,
Nimic, precum ai învățat, n-o să dispară,
Orice se poate transforma într-o comoară,
Comoara este-ascunsă-n munți înalți,
O vor găsi doi marțieni vaganți,
Iar unul dintre ei o va deschide
Și uluit va auzi, șoptit – „Deschide”.

Boris Marian


Sunetul 144


Orice iubire are-un început,
Sfârșitul nimeni nu-l așteaptă,
Se spune că iubirea e un scut,
Deși iubirea este-adeseori nedreaptă.
E lupta dintre îngeri, sus în cer,
Unul e blond, iar celălalt brunet,
Unul din ei are o inimă de fier,
Iar celuilalt i se va-nfige un stilet.
Astfel a fost de când ne știm,
Zadarnic ne-am iubit și ne iubim.

Boris Marian

Sunetul 145


Se naște ura din iubire?
Atunci să ne ferim de ea.
Cum poate din aceeași fire
Să izbucnească cea mai rea,Otrăvitoare și cu spini
O patimă fără măsură
Să crească-n leagăn de lumini,
Sub nume fals să fie ură?
Eu nu te înțeleg, iubito,
Poate nici tu n-ai să-nțelegi
Ce diamante risipite
Prin lacrimi nu le mai alegi,
Iar viața-ncet s-a dus spre margini,
Se sting și patimi în paragini.

Boris Marian


Sunetul 146


Să nu dai clipa pentru altă clipă,
Timpul e cel mai mare trădător,
Eu cred în ceea ce spui în pripă,
Iar ce gândești îmi este nendestulător.
Să nu dai gândul pentru alte gânduri,
Eu nu pot crede în cuvinte, în idei,
Eu mai degrabă scap de sâmburi,
Iubirea este-n aer și-n scântei,
Iubirea este ceea ce nimeni nu-nțelege,
Ceva ce nu se mai repetă nicăieri,
Eu nu voi spune niciodată „Alege”,
Când a trecut voi spune, „Ieri”.

Boris Marian


Sunetul 147


Iubirea nu e boală, dar se poate
Să semene cu boala când încerci
Nesiguranța , nopțile furate,
Iar zilele te bat cu bice, vergi,
Când totul pare-o prăbușire înspre moarte,
Când nu mai știi adevăratul chip,
Iubita este mai departe, mai departe,
Tu te scufunzi în mișcător nisip.
Un semn și boala se preface-n rai,
De nu eram aici, de nu erai.

Boris Marian


Sunetul 148


Poate iubirea să-mi înșele văzul,
Auzul, simțurile toate,
Dar nu poate să-mi fure crezul,
Nici amintirile, sub lacăt adunate.
Iubirea poate să se joace,
Amor a fost copil, de ce n-ar fi?
Pe veci te pot lăsa în pace,
Dar de uitat, nu pot, am alibi,
Sunt vinovat și nu sunt, este
Prea complicat prezentul viitor,
Iubirea poate fi și o poveste,
Prefer să-i fiu și lector și scriitor.

Boris Marian


Sunetul 149


Poți crede că mă stăpânește ura,
Când sunt atât de răbdător?
Nici mintea mea, nici inima, nici gura
Nu pot păstra nimic otrăvitor,
Nimic, decât adânca remușcare
Că nu am fost la vreme-n preajma ta,
Sunt ultimul sosit, sunt primul care
Știam cum inima-ți bătea,
Astăzi, pe Alpii depărtați e soare,
Să luăm o rază pentru fiecare.

Boris Marian


Sunetul 150


Sunt singurul ce te iubește azi, în lume,
Așa îmi spun, deși nu cred nici eu,
Ai darul de-a trezi oceanu-n spume,
De-a-L mânia pe însuși Dumnezeu,
Mai demn mă simt iubinde-te, în ciuda
Atâtor bârfe, vorbe grele, calomnii,
Eu știu ce poate gura lumii, cruda,
Nu-i iartă nici morți și nici pe vii,
Iar noi suntem mai fericiți, se spune,
Decât am merita, din uri, eu fac cunune.

Boris Marian

Sunetul 151


Am fost prea tineri, astăzi nu mai suntem
Naivi, încrezători, timizi,
Dar în iubire timpul nu se-ascunde,
Nu e dușman, doar vârsta ne-a surprins
Nepregătiți, cu vechile pasiuni,
De parcă timpul n-a trecut,
S-au adunat și spini și flori –cununi,
Durează ceea ce ne-a durut.
Am fost prea tineri,
Eu am nore, tu ai gineri.

Boris Marian