Sunetul 1

Cum poate frumuseţea să sporească,
Când e perfectă? Iartă-mi întrebarea.
Lumina cum pătrunde? O fereastră
E tot ce-i trebuie: Dar numai până seara.
Apoi se face întuneric, vin strigoii,
În febra nopţii frumuseţea nu se vede,
În întuneric mor şi laşii, mor eroii,
Numai poetul a rămas, el crede
Că totul neschimbat rămâne,
Iar ceasul bate, bate, Doamne, câine.

Sunetul 2

Eu nu mă tem de bătrâneţe
De mine însumi nu mă tem
Şi morţii chiar îi dau bineţe
Ştiind că pot mereu s-o chem
Dar chipul tău, iubito, singur
Rămâne neatins de timp
De arşiţele mari, de friguri
In visul meu diamantin
În el te voi păstra o viaţă
Şi poate dincolo de ea
În spaţiul luminos, de gheaţă
Ce înconjoară orice stea

Sunetul 3

Învingătoare iarna acoperă poteci,
Dispar şi amintiri din ruginite teci,
O tinereţe mândră se duce-ncovoiat
Cuvintele-s puţine, departe un lătrat
De javră obosită, revendicând un os
Ne aminteşte, suntem la Dunărea de Jos,
Iar zilele de joacă, de jocuri de noroc
Cu filele căzură, ca părul dintr-un coc
Şi unde-s succesorii bogatelor poveşti?
Mai bate orologiul sub ape. Tu descreşti.

Sunetul 4

Priveşte-n oglindă/ oglinda te-alintă,
Materna oglindă,
Crimhilda din tindă,
Prin faţă-i se perindă/ chipul tău de ghindă,
Chipuri, videoclipuri, poveşti despre om,
Într-un singur tom/ un orangutang,
Cu zgomot de tanc, şopteşte ding-dong,
Eu prefer un song/ despre o oglindă,
Crimhilda din tindă.

Sunetul 5

Aceste ore care mă înalţă, aceste vise, viaţă fără viaţă
Mă domină, e oare un exces să poţi trăi? N-aş vrea să mă trezesc.
Un anotimp făr-de sfârşit, uluitor, în toate prea stupid,
Aud cazmalele cum latră, bulgări grei,
Pe cer trec turme albe, plâns de miei,
Sunt prizonier, ca Prometeu, sunt prizonier,
Mă sfâşie un vultur, clonţ de fier

Sunetul 6

Trăim din vară-n vară până la ţărmul alb,
În noaptea boreală noi n-avem astrolab,
Nici noaptea boreală nu-i noaptea ce o ştim,
Nici steaua nu-i polară, un basm de fraţii Grimm
Ti-aş spune, dar pustie corabia pe val,
Pluteşte, o fantomă în zări, un carnaval
Neînchipuit aievea, te-aşteaptă cu mazurci
Cobori în hăul negru, pe valul alb te urci.

Sunetul 7

Soarele din Orient, umbra Lunii–n Occident,
Noapte Albă dinspre Nord, melodioasă ca un fiord,
Numai Sudul nostru Sud ne înghite ca un rug,
Ne iubim, ne risipim fiii noştri, oare ştim
Unde-s fiii, generaţii? Risipire şi migraţii,
Fiii noştri unde sunt, ce-i cu bietul meu Pământ?

Sunetul 8

O inimă, doi ochi, două urechi,
Un vechi cadril, sunt notele perechi,
Privirea ta se vede-n întuneric,
Iubirea mea, n-ai nume pe generic,
Se derulează filmul, nu e loc
În bezna fără margini eu mă rog
Să nu se rupă filmul, prea frumos
Este abisul, mult prea mătăsos,
Aş vrea să mor aici, să pot privi
Profilul tău şi felul tău de a fi.

Sunetul 10

O, Doamne, Doamne, ce ruşine,
Să pot iubi, uitând de Tine,
Ceva neprevăzut, absurd,
Iar pentru mine sorţiul crud,
Căci eu iubesc, mai evident
Nu poate fi, impuls ardent,
O conspiraţie în gol,
Ca Brutus într-un Capitol,
Necunoscute drumuri sunt
Ce duc într-un infern profund,
Dorinţa are zece voci,
Pe diavoli, îngeri, îi provoci
Si totul pare de prisos,
Când sufletul e păcătos.

Sunetul 11

Pe cât de iute vremea trece,
Pe atât adună-şi roadele, rodind,
Pentru că nimeni nu e veşnic, iară moartea,
Priveşte lung, priveşte cu mult jind,
Nu te uita la anul care pleacă,
Nici anii care vin nu sunt mai breji,
Doar clipei dăruie-i, doar clipelor le-arată
Că fiecare gând este cu miez.
Mormintele se spulberă, cuvântul
Împodobeşte cerul şi pîmântul.

Sunetul 12

Ascult cum ceasul bate, pentru cine?
L-aude Dumnezeu ori pentru mine harnicul timp
Lucrează tot săpând?
O groapă îmi deschide. Până când?
Încerc să n-o privesc, zâmbesc, discut
Ardentele chestiuni, Groparul Mut lucrează
Cu hârleţul, îl cinstesc, el îmi refuză
Ceasul de aur cu zodiacul chinezesc.

Sunetul 13

De sunt plecat, doar moartea
Se plimbă printre noi,
Când suntem împreună
După un lung război
Se-acoperă tranşeea
Cu flori de muşeţel
Eu cine-am fost, iubito?
Si cine este el?
Ori nu e nimeni altul
Decât dublura mea?
Precum un diavol care
A fost înger cândva

Sunetul 14

Din stele nu învăţ, doar le privesc,
Deşi eu cred în mituri, cine ştie
Ce ochi, ce chip ascuns, diavolesc
Coboară pe o rază, mă îmbie,
Ce anul nu ne-aduce, clipa doar
Ne poate ferici ori ne ucide,
Eu mi-am găsit şi numele-n chenar,
Dar i-am strigat groparului – „Deschide!”.
El mi-a deschis şi nu era gropar,
Pluteam înconjurat de nereide,
Eram o scoică, aveam gust amar,
Copilul îmi şoptea – „Deschide”.

Sunetul 15

Cunoaşteţi perfecţiunea de moment,
Cristal în aer, timpul e prea lent
Pentru atâtea bucurii ce ni se dau.
To be or not to be, who knows?
Poate că stelele au influenţă, poate n-au,
Voi veţi pleca, eu totuşi am să stau,
Iar cerul va fi mai strălucitor,
Prin porţi deschise ne va vizita un alt popor,
Vom şti cine-i Mesia, cine nu-i?
Al cui eşti, Doamne? Poate-al nimănui.

Sunetul 16

Să-ţi faci un drum din pulbere şi vis.
Din sânge – scrum, din vise – paradis.
Să simţi doar ritmul inimii, sonor,
Să uiţi de timpul care ţi-e dator,
Astrale ore trec fără urmări,
Se schimbă flore, faune, averi,
Tu n-ai să strângi, eşti prea naiv, discret,
Mereu prezent, mereu incert

Sunetul 17

Prin vers ai crede că te-ngrop
E drept, un vers poate trăi mai mult
In faţa stropilor un trop
Mai rezistent e, pare un scut
Azi eşti frumoasă, mâine va fi alt
Astru, sus, pe cer, alţi ochi să vadă
Vor spune că am gândul prea înalt
Că nu trăieşti decât într-o baladă
Iubito, să ne bucurăm de ce avem
Prin noi şi neamul omenesc este etern

Sunetul 18

Ce-i frumuseţea se întreabă profesorul,
El care a străbătut Bosforul,
S-a minunat de minarete şi cadâne,
A cunoscut ţinuturile spâne,
De gheaţă milenară, aurore,
Ce-i frumuseţea? Nu ştiu profesore .
Poate aici, între cuvinte, printre rânduri
Găseşti viitoare flori, din aur-sâmburi.

Sunetul 19

Timp devorator, sfâşietor,
Din dor în dor, doar pământul e rece,
Răbdător, i-e sete pământului
De sânge de om?
Pământul – aerodrom, prea dur pentru trupuri fragile,
Pământul cu colţi de tigru,
Reptile se ascund în umbrele umede,
Iar noi, iubito, nu mai avem
Nici loc, nici timp,
Ca un ghem
Trupurile noastre se adună,
Pe veci împreună.

Sunetul 20

Chip de femeie, cum să te descriu?
In colţul buzelor, un zâmbet auriu
In ochi vise nocturne, hrăpăreţe
Chip de femeie, cine să mă-nveţe?
Cum să ajung în inima – iatacul ei?
Ce înţelege din vorba unei femei?
Că te stimează, te iubeşte, doar prieten
I-ai fost şi poţi să-ţi vezi de treburi?
Dar grijă ai, să nu te-ncurci la trepte
Iubindu-te, femeile-s nedrepte

Sunetul 21

Iubita mea nu-i falsă ca o vioară,
Ce se prezintă Stradivarius peste tot,
Iubita mea, mereu, ca prima oară,
Mă uluieşte, auroră într-un fiord,
Iubita mea nu-i soare şi nici lună,
Nici astru-ndepărtat şi nici tablou,
Cu ea am fost, noi suntem împreună,
Ea este bătălia, eu- erou,
O bătălie inventată, fără moarte,
Iubita mea este această carte,
Iubeşte-o ca şi mine, dacă poţi,
Iar dacă nu, o lasă la nepoţi.

Sunetul 22

Te văd printr-o lentilă fermecată,
Dar cum mi te arăţi în realitate?
Lentila este timpul, ne înşală,
În vise mi te-arăţi înaltă, pală,
Prin aerul mângâietor, albastru,
Dar tu eşti rece ca un alabastru,
În jur o magmă ne-nconjoară
Şi ne topim, făcuţi parcă din ceară,
Ţin ochii-nchişi, când îi deschid,
Tot ce a fost, s-a scufundat în vid

Sunetul 23

Ca un actor pe-o scenă goală,
Eu joc un rol de care n-am habar,
În întuneric – râsul, e cineva în sală
Care-nţelege totul pe dos? Allah Akbar,
Îi strig. Dar râde-ntr-una,
Ba e-ntr-un loc, în altul, nicăieri,
Eu mor, aşa mi-e rolul şi cutuma,
Se nalţă catafalcul sus, în cer.

Sunetul 24

Ochiul meu este pictorul,
Ochiul meu este peisajul,
Ochiul meu – ochitorul
Trimite mesajul, iar inima bate
Şi bate întruna,
În plină tăcere – moartea-i laguna,
Veneţia toată, murindă
Din pricina inimii - unica strună,
Iar ochiul priveşte, tot el mă rescrie,
O lume trecută, plutinde sicrie.

Sunetul 25

Sunt protejatul stelelor, eu aşa cred,
În timp ce stelele coboară, urcă într-un cerc,
De sunt iubit ori nu-s deloc,
Depinde doar de mine, nu de loc,
Visam cândva prinţese, baronese,
Budoare cu parfumuri dense,
Azi, tinere frumoase şi grăbite,
Diane crude, şahrezade, printre
Puzderia maşinilor mi-arată
Că n-am murit şi n-am să mor
Vreodată.

Sunetul 26

Un pat din lemn de brad,
De fag, mi-e drag,
Un pat de fier, dar să privesc la cer,
Un pat ce luminează visele – coşmaruri,
În beznă – ochii mei, ca două faruri,
Iar iepurii copilăriei fug din drum,
Un strigăt ca-n pustiul Karakum,
Iar undeva, în stele, cuvintele
Gazele, un Univers pustiu?
Nu vreau să-l ştiu.

Sunetul 27

Când ziua-ncepe, ca o nouă viaţă,
Când mintea mea e limpede
Ca zarea după ploaie,
Atunci eu pot privi şi moartea-n faţă,
Chiar dacă ştiu că am făcut-o de oaie.
Eu aş porni-n pelerinaj la Sfântul Munte,
La Muntele Sion, în centrul Lumii,
Şi gârbovit de-aş fi, tâmple cărunte
De aş avea, mă-nchin minunii
De-a fi, ca-n prima zi din calendar,
Astfel începe ziua, ca un dar.

Sunetul 28

Cum m-aş întoarce fericit,
Când fericirea-i doar un vis?
Oricare zi este un rit,
Oricare noapte – un abis.
Prietenul pare-un duşman,
Duşmanul este darnic azi,
Oricare sentiment uman
Ne nalţă dincolo de brazi,
Iubire – ură, gemene,
Căci omul nu-i din cremene,
Putem să plângem un tiran,
Dac-a murit acum trei ani,
Trei secole ori şi mai mult,
Eu orice rugă o ascult
Şi-s fericit că azi trăiesc,
Orice păcat e omenesc.

Sunetul 29

Când singur eu mă simt, trădat şi părăsit,
Cuprins de temeri şi de friguri,
Într-o adâncă umbră izgonit,
Îmi privesc chipul într-un ciob
Din falnica oglindă spartă zob,
Văd ochii mei cum strălucesc
Şi-mi spun – trăiesc, vreau să trăiesc.
Îmi inventez o şansă, un prieten,
Pentru că semănăm şi suntem semeni,
Iar pentru ură nu am timp destul,
Deşi nu am credinţă, sunt credul.

Sunetul 30

Când viaţa precum fructul pârguit,
Mai mult îşi pierde din mireasmă, îndulcind
Putreziciunea, hrană bună pentru viermi, mai des
În amintire eu rechem abia întrezărite clipe,
Cât de iuţi îmi par acum şi norii, cândva munţi,
Zăpezi topite, vorbe prea deşarte, în timp ce viaţa
Se aşează într-o carte.

Sunetul 31

In pieptul meu sunt două inimi,
Una iubeşte, alta se desprinde
De tot ce-i fals, umilitor, gângav,
Eu sunt o vioară cu un sunet grav,
De piatră sunt, de gheaţă, uneori,
Una din inimi e cuprinsă de fiori,
Ea te iubeşte, te cerşeşte, roagă,
Ea nu va fi nicicând întreagă.
Iar după moarte, inima de piatră
Va fi precum cenuşa într-o vatră.

Sunetul 32

Dacă vei trăi cândva,
Intr-o altă lume,
Eu voi fi o simplă stea
Fără loc şi nume,
Dacă tu mă vei căuta
Doar cu ochii minţii,
Tu, nicicum, nu vei afla
Murmurul căinţei.
Prea puţin noi ne-am iubit
Şi am pus în vorbe
Ce era de nerostit.
Vorbe, vorbe, vorbe.

Sunetul 33

Cine are ochi, s-audă,
O artistă mai zăludă
Ne îndeamnă să privim
Peste gard, la ţintirim.,
Pietrele vorbesc, spun nume,
Noaptea, vocile străbune
Se înalţă, cheamă, cred
In eternul alfabet.
Doar iubito, tu mă simţi
Din copii până-n părinţi.

Sunetul 34

Făgăduielile nu sunt nicicând morminte,
Se schimbă între ele prin cuvinte,
Azi eşti iubit, mâine te-ascunzi în codru,
Astăzi eşti clovn, mâine un mahăr sobru,
„Cu mine visele le pierzi”,
Iubita-mi spune, cu ochi verzi,
De înţeles nu sunt pătruns,
Iubita plânge pe ascuns.

Sunetul 35

Greşelile ce mult ne dor
Efectul lor, efectul lor
Devastator
Dar cauza stă mereu ascunsă
E dulce ca de miere unsă
Greşind din nou, mai rău ne plângem
Iar cercul diavolesc se strânge
Si-n iad ne ducem, răzbunând
Viaţa-ntreagă a unui sfânt

Sunetul 36

Am vrut să fim un trup.
Dar suntem două lumi
Cine din noi e lup
Si cine-i mielul bun?
Cât ne-am iubit a fost
O clipă ori un veac
Acum, fără de rost
Buzele noastre tac
Dar undeva-n adânc
Izvorul a secat
Vieţile ne plâng
Tot ele ne despart

Sunetul 37

Cum te loveşte soarta,
Ca pe bătrânii tăi,
Tu pavăză porţi cartea
Şi cauţi alte căi
De-a înţelege lumea
Şi mersul în trafic,
Tu nu cauţi un renume,
Dar nu poţi fi calic,
Cerşind la colţuri banul,
Cântând romanţe vechi,
Tu crezi în Leviathanul
Gigant fără urechi.

Sunetul 38

Cum poţi scorni un vers, poemul
Cum să se nască fără temă?
Cum să trudeşti când norii trec
Si vinul azi e sec?
Poetul este Aladin,
Nenumărate chingi îl ţin
Pe duhul lămpii ferecat,
Oricând el poate fi chiar un gigant,
Dar ce va face el? Abea
Poeţii şi-or aminti de el, la o cafea

Sunetul 39

Îl laud pe cel din depărtare,
Pe cel mai bun, din altă zare,
Iar cel apropiat e mic,
Oricât de mare, e pitic,
Cum ar cânta, ar dănţui,
Cum ar gândi, cum ar vorbi,
Mai preţuit va fi postum
Cel dispărut în Karakum.
Aşteaptă un mesaj stelar,
Primeşte startul funerar.

Sunetul 40

Ia-mi totul, anii, banii, duhul,
Ia-mi anima, prefă-mă-n animal,
Sunt otrăvit de soare ca şi stuful,
Iar soarele e trupul tău regal,
Nu sunt gelos, ba sunt,
Pot chiar ucide
Din dragoste, din ură, din coşmar,
Eu pot privi cum floarea se deschide,
În timp ce tu treci albă, un gheţar.

Sunetul 41

Departe fiind
Eu cred în tine
Ispitele pândesc
Poate că mâine
Ai să mă-ntrebi
Tu cine eşti, străine?
Iar eu voi fi străin de toţi, de toate,
Departe-i moartea,
Eu vin de departe.

Sunetul 42

Iubirea ne uneşte, ne desparte
Iubirea de viaţă sau de moarte
Există viaţă fără de iubire?
Iubiţi femeile Walkire
Dacă mă pierd, te pierd pe tine
Dacă dispar, doar alcaline
Cuvinte se preling în cer
Grumazul lui Robespierre

Sunetul 43

Din ce ne-a plămădit natura
Ori Dumnezeu, cum de murim?
Cum poate-ntreaga mea făptură
Să se îngroape-n ţintirim?
Vorbim cu umbrele, se pare
Că ele ne răspund mai greu.
Cu noi vorbim, iar întrebarea
Se pune – Unde-i Dumnezeu?
El este ceea ce noi ne suntem,
In tine e, iubita mea,
Viaţa este doar o punte,
Ceva am fost, vom fi ceva.

Sunetul 44

Nu-i trupul gând
Nici gândul trup,
Cu un cuvânt nu te corup,
Vuind, urlând, haita de lupi,
Când eşti mai blând, din tine rup
Cu colţii albi, fiare-n grup,
Tu vei fi gând, tu vei fi gând,
M-auzi cântând, şoptit, cântând.

Sunetul 45

Din versul meu răzbate bucuria
Prin versul meu eu sunt solia
Profeţilor plecaţi în foc, în cer,
Doar trupul meu cel efemer
Păstrează inima aritmică, bolundă
Eu nu sunt strigătul, sunt doar o undă
Ce trece printre tinerii barbari
Cu creier mic, aproape celular

Sunetul 46

Când te privesc, privirea mea se-aprinde
Aş vrea în flăcări trupul să-ţi cuprind,
Dar inima îmi spune, „Nu se prinde”,
Ceva, ceva o fi ştiind,
Astfel ne mistuie pe noi iubirea,
Tu rămâi rece, cum e nemurirea.

Sunetul 47

Când voi adormi
Doar pentru o noapte
Când voi adormi
In eternitate
Eu te voi gândi
Cum eşti tu, frumoasă
Ca în prima zi
Undeva, acasa.
ARCĂ înspre rai
Ingeri şi cu diavoli
Ne-or cânta din nai
Ne-or purta pe valuri.

Sunetul 48

Eu plec la drum
La care drum?
Eu n-am scăpare nici acum
Născut am fost drumeţ hoinar
Între Sahara şi gheţari
Între virtute şi păcat
Sau între paradis şi iad
În minte chipul ţi-am purtat
O, Solveig, Soledad
Acum sunt liniştit sub plopi
Ce sapă-n ceruri alte gropi

Sunetul 49

Cu timpul nu vom fi tot mai frumoşi,
Ba mai ciudaţi, mai arţăgoşi,
Aristocratici, mofturoşi,
Iar timpul are ţelul său,
Ne-arată că există şi un rău
În fiecare, îngeri n-om mai fi
Şi nici nu suntem, poate doar copii
Am fost, atunci să revenim
La vârsta celor mici. Îmbătrânim.

boris marian

nascut 1941 debut 1968 Luceafarul debut volum 1986 membru al Uniunii Scriitorilor din 1993 zece volume publicate , din care sase de poezie , patru de eseuri referinte Dictionarul Academiei. Dictionarul lui Al.Sassu, Istoria lui D.Micu, H.Zalis Marian POpa ( cu erori, exista un omonim la Chisinau)) ecouri la Alex Stefanescu, Constanta Buzea, Gh.Grigurcu colaborez la reviste din Romania, Israel, Canada, sunt redactor la Realitatea evreiasca

Sunetul 50

Mă poartă paşii mai departe
O poartă este şi în moarte
Ea este între noi, desparte
Iubirea de rostiri deşarte
Ne-aşteaptă îngerii-n tăcere
Cum îţi voi duce doru-n ceruri?
Ori poate-n iad ne-om
Revedea?
Iubirea nu mi-o pot nega.

Sunetul 51

Plecând din calea ta, aproape plâng,
Si moartea-i o plecare undeva
Se-adună lacrimile, florile, aş bea
Licoarea amneziei, fără gând
Eram şi eu, cândva, mai fericit,
Trăiam mai tumultuos, plin de avânt
Eu plec, sufletu-n cer, eu în pământ
Tu ai rămas aceeaşi, Sulamith

Sunetul 52

Bogat sunt, Doamne, fericit
Ca orice om fără venit
Dubloni de aur port în somn
Îndrăgostit ca orice om
Nu-i prima oară, viaţa nu-i
Un şir de sărbători, hai-hui
Călătoresc în vis, artist
Mai sunt, un ametist
Bătut în aur ţin ascuns
Sub o ruină-n Trapezunt
ASTFEL EU N-AM SĂ AFLU CÂND
Norii-mi vor fi înalt mormânt.

Sunetul 53

De unde–ai apărut, fiinţă, din visul meu,
Din pura mea credinţă, că orice văd, există,
Poate eu am luat un dar chiar de la Dumnezeu?
Iar ceea ce cred, eu văd cu ochii minţii,
Iar ce visez, astfel mi-au spus părinţii,
Eu cred, naiv fără de leac,
De aceea singur nu am fost în veac.
Acum tu hotărăşte-mi soarta.
Exişti? Atunci înving şi moartea.

Sunetul 54

Nici adevărul, frumuseţea
Nu sunt, aşa cum credem noi
Obiecte negociabile-n piaţeta
Deschisă în Berceniul Doi
Nici trandafirul nu-nfloreşte
Din vechi dispute şi pricini
Nici florile de măcieşe
Nu se-ndrăgesc cu proprii spini
La fel iubirea mea nu piere
Un ostrov în ocean de fiere

Sunetul 55

Nu e pământul îndeajuns să ne cuprindă
Trecutul este plin de îndoieli
Te văd şi-acum, un fluture pe-o grindă
Iar lângă poartă eu, un ghiocel
Renaşte lumea, moartea ţine-o iarnă,
Apoi reînviem biruitori
Se sfarmă marmura, granitul tot se sfarmă
Am fost oameni absolut întâmplător

Sunetul 56

Puterile sunt pe sfârşite
precum e soarele într-un decembrie cafeniu
e prea firavă creatura Ta, Divine
abia respir şi totuşi încă-s viu
mai sunt flămând, mai am în ochi lumină
mai este ziua care va veni
m-am despărţit de multe, dar cu tine
viaţa mea, abia m-obşnui
mai vine o zi, o oră, o minune
poemul meu oricând o poate spune.

Sunetul 57

Îţi sunt şi nu-ţi sunt rob,
Te-ascult şi nu te-ascult, cum oare
Să-ţi plac, nu pot fi snob
Nici unei reguli nu-i dau ascultare
Iar ceasul bate, ce favoare
Sau ce dezastru mi-aduce timpul, ora, clipa?
Nu vreau să ştiu, mi-ascult doar inima, aripa.

Sunetul 58

De-mi dai porunci, eu mă supun pe dată,
De-mi ceri viaţa, cine să mai poată
Să te iubească cum doar eu iubesc?
Tu eşti mirajul aurului din Far West.
Eu nu ştiu ce e umilinţa
De aceea nu mă simt umil
Intr-o balanţă nebunia şi credinţa
Se află-n echilibru instabil
Stăpână fii pe ambele destine
Doar timpul ştie ce e rău sau bine.

Sunetul 59

Iubirea mea nu este prima-n lume
Chiar lumea din iubire s-a născut
Suntem cu toţii purtători de nume
Iar numele şoptit e de-un sărut
Din cronici nu-nvăţăm prea multe
Mai multe bătălii, sânge prea mult,
Bieţii cronicari nu ştiu s-asculte
Adâncul inimii tumult
Iubirea nu cunoaşte cinuri
Nici titluri, ifose, plictis,
Iubirea mea este ca vinul
Care preface veghea într-un vis

Sunetul 60

Sunt valuri ce se sparg, dar sunt şi valuri
Care plutesc o veşnicie către larg
Eu te-am privit de-atâtea ori din staluri
Nu-mi pare rău, trecutul mi-este drag
Tu eşti trecutul, valul de lumină
Un viitor în beznă nu-mi doresc
Zadarnic fierul cade în rugină
Şi casele-n ruină, eu privesc
Precum e valul cuprinzând doar zarea
Se sfarmă, dar rămâne marea.

Sunetul 61

Ţin ochii-nchişi să te mai văd o dată
Deşi sunt ostenit, aproape-i seara,
Privindu-te, din interiorul meu, viaţa-mi scapă
Şi nu ştiu când voi urca scara
Pe cine voi găsi acolo, sus,
De aceea ţin acum ochii închişi
Gelos sunt pe aceia ce rămân cu tine
Dar cine ştie câte văd eu sub irişi
Din nou, lumi diferite şi destine.

Sunetul 62

Păcatul de-a iubi e pedepsit
Ba vine ura şuierând flămândă
Ba o mustrare plină de dispreţ
Iubindu-vă, eu nu cunosc osândă
Iar frumuseţea în iubire se cuprinde
Precum dreptatea-n adevăr
Şi-atunci când minte
Oglinda nu se sfarmă, tot oglindă
Rămâne netedă şi rece
Strălucindă.

Sunetul 63

Iubirea mea cu mine se destramă
Cu timpul se înfruntă-n timp
O zi este o zi, îmi cere vamă
Se apropie şi ultimul colind
Aşteaptă-mă când alţii nu aşteaptă
Eu voi veni ca într-un vechi poem
Voi fi bărbatul tău sau doar o şoaptă
Eu voi veni, când ştiu că tu mă chemi.

Sunetul 64

Eu nu mă plâng, în mâna mea e soarta
Cu Dumnezeu mă-mpac prin faptă
Iar dragostea pe care eu I-o port
E limpede ca apa într-un fiord
Izvorul e iubirea pentru tine
În vremuri tulburi ori în ceasuri line
Eu nu mă plâng, deşi un secol trece
Un altul vine dintr-o zare rece

Sunetul 65

Cât e de tare moartea eu nu ştiu
Eu nu i-am încercat puterea
Iubindu-te eu nu pot să descriu
Nici viaţa cum e, nu-mi este averea
Pe tine doar te am şi nu-i dorinţă
Mai mare decât timpul să nu treacă
De inimă nici mintea nu-i desprinsă
Ce gând cumplit, ca inima să-mi tacă

Sunetul 66

Eu nu caut tihna-n moarte
Cum pot lăsa acum
Pe cel bătut de soartă
Desculţ să umble-n drum
Pe mincinos să mintă
Pe un nimic lăudând
Doar blidul său de linte
Şi mintea fără gând
Iubirea înjosită
Poemul necitit
Nu pot muri în tihnă
Şi nici nu am murit

Sunetul 67

Tu eşti un giuvaer, dar pentru cine
Această lume nu mai are loc
Această lume este o mulţime
De oameni fără de noroc
Zadarnic străluceşti, nimeni nu vede
Orbirea uneori e viciu doar
De ce trăim, când nimeni nu mai crede
Si toţi doresc dovada-n cont bancar
Dar frumuseţea ta din interior rezistă
Oricui eu spun, oricând – Există

Sunetul 68

Nu se închină bătrâneţea tânărului vulg,
Mai mândru fii de pletele albite
Sau fără plete, cap pleşuv
Precum sunt munţii ori saharele-nsorite,
Eu n-am să râd de senectute, sunt şi eu
Supus aceluiaşi destin şi Dumnezeu,
Dar nu pot să iubesc pe cel ce minte
Că viaţa-ntreagă s-a ţinut de jurăminte,
Iar sub medalii şi insigne vechi ascunde
Destine frânte chiar de el, oriunde.

Sunetul 69

Voi închina un imn privirii tale
Acestor ochii ce ştiu a lumina
Sunt pleoapele de trandafir petale
Tăcerea ta, o stea lângă o stea
Iar de încearcă lumea să mai caute
Pricini şi bârfe, un maidan cu buruieni,
Aceste versuri nu-ncetează să te laude
Privirea ta e puritatea primei ierni

Sunetul 70

De bârfă n-ai să scapi orice ai face
Tu eşti frumoasă, ai pe vino-ncoace
Iar bârfitorii te visează, nu vor spune
Tu eşti strălucitoare-n soare-apune
Nici eu nu m-aş apropia de tine
Să nu se spulbere mirajul, sunt destine
Ce se doresc a fi doar paralele
Şi se-ntâlnesc în versurile mele

Sunetul 71

Eu cred că n-am să mor, deşi se spune
Că se cam moare pe acest pământ
Eu n-am să mor cât timp mi se răspunde
Cât timp mai am în minte un cuvânt
Eu am să mor când va învinge moartea
Tăcerea ta mai tare ca un corn
Când zimbrul de argint, precum e soarta
Mă va zdrobi tăcut şi orb

Sunetul 72

Ce pot eu ascunde, nu ascund, iubind
Ce vorbeşte lumea, n-aud, nu dezmint,
Va rămâne versul ce-l închin, curat
Vor veni şi alţii, buni de condamnat,
Nu place prostimii purul adevăr,
Nici orice minciună, precum e un măr
Roşu pe afară, putred şi dulceag,
Ei spun – miezul vieţii, şi-l vorbesc cu drag
Ca Adam şi Eva şi urmaşii lor
Ne-am iubit sub ochiul Atotştiutor

Sunetul 73

S-au strecurat şi anii, anotimpuri,
Eu nu mai sunt acelaşi, tu, la fel,
Să încercăm să nu fim singuri
In zare-i ţărmul, suflet – porumbel
Amurgul este aici, aproape,
Marea ne-ncântă, valuri - clape,
Coboară stele reci din cer,
Iar după astăzi vine ieri
S-au strecurat şi anii, anotimpuri
Să încercăm să nu fim singuri

Sunetul 74

Să fiu, deci, mulţumit, viaţa trece,
De ce m-aş revolta, nimic nu-i nou,
Poetul spânzurat, odaia rece
Pe dată l-a cuprins ca pe-un ecou
A fost iubit şi detestat odată
Acum zâmbeşte blând din calendar
Să fiu, deci mulţumit, mi-ai fost amantă,
Viaţă şi femeie şi coşmar.

Sunetul 75

Iubirea mea e-n gând iar gândul
E hrana sufletului îmblânzindu-l
Din zbucium vin la tine, adăpostul
Tu mi-l oferi, găsindu-mi rostul
De suntem singuri ori în plină stradă
Eu te gândesc, la fel îmi eşti de dragă
Îmi dărui totul, tot e prea puţin
Adâncul inimii precum un cer senin

Sunetul 76

Eu nu voi spune ce s-a spus
Cine iubeşte, ştie
Precum e soarele-n apus
Gigantică făclie
Astfel iubirea an de an
Devine mai aproape
De focul antediluvian
Uitând de–a morţii ape
Când vom pluti pe-ntinsul alb
Sau reînviaţi în Arcă ?

Sunetul 77

Nu-i nimeni să-şi cunoască soarta
Doar scrisul meu cu umbletul de melc
Va trece neştiut de moartea
Ce bântuie mai peste tot şi-n Albuquerque
În scrisul meu tu eşti pe veci frumoasă
Să nu te îndoieşti de ceea ce scriu
Ne ţine Dumnezeu ca într-o plasă
Cu fir subţire, El – paingul auriu.

Sunetul 78

Nu-mi mulţumi că te-am iubit, te mai iubesc
Cel câştigat sunt eu, îndemn ceresc
A fost când ne-am luat prea tineri, dar
Norocul vine foarte rar
El a venit, nu-mi mulţumi, lui Dumnezeu
Îi poţi aduce mulţumiri mereu
Mi-ai inspirat cuvântul şi tăcerea
Şi scrisu-n gând şi visul meu, aevea
Acum şi respirând îmi aparţii
Iar eu trăiesc prin felul tău de a fi

Sunetul 79

Nu-i suferinţă, cred, mai mare decât golul
Pe care-l lasă-n urmă paşii tăi
Ei nu se vor întoarce, precum solul
Trimis la moarte, cu ştiinţă, de ai săi
Eu nu ştiu cine a sorbit otrava
Nici cine a turnat-o în pahar
Oricât de slabă şi subţire şi suavă
O floare-i mai de preţ ca un stejar
Atunci când omu-aşteaptă alinare
Nu-i suferinţă, cred, mai mare

Sunetul 80

Prin tine devenind poet
Nici bun, nici rău, discret
Mi-e viersul închinat doar frumuseţii
De ce-ar mai exista poeţii
De-ar fi numai femei ca tine
Femei frumoase şi feline
Cu suflet mătăsos, gingaş
Poetul e un biet ostaş
Căzut mereu la dragoste
Poetul este-o pacoste
Pe care nu poţi s-o eviţi
Poetul exilat la sciţi

Sunetul 81

De vom muri, iubito, cine ştie
La ceas târziu, odată sau devreme
Eu înainte, doar aşa aş vrea să fie,
De vom muri, iubito, nu te teme
Vom fi mereu nedespărţiţi, ca două ramuri
Pe-acelaşi trunchi

Sunetul 82

N-am încercat să linguşesc pe nimeni
Iubirea nu mi-a dat prilejul de-a minţi
Nici complimente dezvelite în mulţime
Eu n-am zvârlit, n-am dus o viaţă gri
Mereu aprins ca un tăciune proaspăt
Mi-am ars şi inima şi trupul, aş dori
Nicicând să nu mă sting, ajuns la capăt
Să fiu scânteie, stea et c’est la vie
Dar nu voi sta-n genunchi ca robul jalnic
Nici pentru dragoste şi nici pentru iertări
Nu-s orgolios, resping organic
Preadulcele şi multele ocări

Sunetul 83

Nici versul, nici cuvântu-naripat
In proză fără rimă şi nici lauda
Nu-ţi pot ajunge la-nălţimea gleznei, turmentat
Privesc, ascult, păstrez cu grijă taina
Că te-am iubit şi te iubesc mereu
O ştie, poate, Dumnezeu,
Eu nici o vorbă nu ţi-am spus, tăcut
Precum o umbră, viitorul meu este-n trecut
Poate că revăzându-ne în altă lume
Ne vom iubi cu altă-nfăţişare şi alt nume.

Sunetul 84

Nu e cuvântul singur o podoabă
Nici două, trei cuvinte spuse-n grabă
N-am încercat să vin cu flori confecţionate
Natura mă ajută doar când poate
Nici frumuseţii tale nu se adaugă
Orice dichis, orice culoare pusă şuie
Eşti prea de necuprins, n-o spun în şagă
Tu nu eşti un portret de pus în cuie
Trăieşte, cum trăiesc pe ceruri stele
Pe care nimeni n-are cum să le înşele

Sunetul 85

Nu mă îmbăt cu vorbe goale
Nici nu te voi învălui cu nori
În inimă eu port, imaginare
Legende precum visele în zori
Să-şi spună alţii dragostea lor stearpă
Eu am să tac, de-ar fi, tăcând, să mor
Voi tremura sub vânt precum o iarbă
Iar dintr-o stea voi lumina strălucitor.

Sunetul 86

Eu nu mă tem de moarte, dar mă tem,
De frigul neiubirii iar mă tem,
Cuvântul meu îngheaţă-n faţa gheţii
A infinitei, vaste-nsingurări
Dar ştiu să văd lumina într-o rază
Şi primăvara într-un fir de iarbă, nou
Cuvântul se trezeşte într-o frază
Spusă în treacăt de un trecător
În zâmbetul ascuns cu grijă
În ochii tăi ce nu ştiu a minţi
Nici un război nu te ucide, doar o schijă
Ce anulează dreptul de a fi

Sunetul 87

Ai fost prea naltă în visarea mea
O strălucire nefirească
Nici o fiinţă nu poate să crească
Mai mult decât până la stea
Iar steaua este dragostea ce-o port
Ascunsă uneori, aprinsă ca o torţă
Căldura inimii nutreşte-n noi o forţă
Iar fără ea, chiar cel ce-i viu, e mort
Indiferenţa ta, de azi, nu mă atinge,
Tu eşti un fulg ce din înalt mă ninge

Sunetul 88

În dragoste nici calomnia nu lipseşte
Nici vorba grea ce-o spune omul la mânie
În dragoste nimic nu prisoseşte
Numai milosul de iubiri nu ştie
Trufaşi suntem sau înţelepţi cu suflet
Naivi ori prea vicleni, ca vulpea
Iubirea ne înduplecă, chiar mută
Ca respiraţia, ca boarea suflă
Deci poţi să spui de mine ce doreşti
Iubito, ne-am legat prin legi cereşti

Sunetul 89

Dacă din dragostea ce-o port
Se naşte ura ta ca un vulcan
Eu voi pleca poate la Polul Nord
Sau sus, în cer, pe astru-Alderaban
De dragul tău sunt gata să dispar
Deşi uimirea mea este cu mult mai mare
Ca-n clipa când şopteai încet şi rar
Că sunt poetul visurilor tale
O clipă sau o viaţă de o zi
O vorbă ca o rază-n cerul gri
Din ce se naşte ura nu voi şti
La fel şi dragostea, a fost şi nu va fi

Boris Marian

Sunetul 90

Se spune, ura grea, iubirea
Sunt gemene, din inimă pornesc
Eu nu mă opun, aceasta îmi e firea
Mă voi retrage ca într-un exil ceresc
De acolo voi trimite versuri
Necunoscutei din sonete – sunete
Uitate fie ruşinoase certuri
Iubita mea, te rog, îmbună-te
Iar de nu poţi, eu tot voi scrie
Iubitei mele întru veşnicie

Boris Marian

Sunetul 91

Sunt cel din urmă, dacă nu mă vezi
Sunt cel dintâi, dacă în mine crezi
Vin alţii cu oferte generoase
Precum viconţii cu inele groase
Eu amuţesc, eu stau la porţi închise
Răzbat şi muzica şi țăpăiala din culise
Sunt ultimul hidalgo fără cal
Fără de Sancho, fără sprijin amical
Iar tu deschizi fereastra, mă priveşti
Mă ştii de undeva, din trei poveşti
Pe care le-ai citit cândva, copilă fiind
Mi-arunci un zâmbet, ca un ban de argint

Boris Marian

Sunetul 92

Incearcă să mă crezi, încearcă
Deși viața însăși ne înșeală
Iubindu-mă, tu te apropii parcă
De bolta nevăzută, boreală
De bolta purității, străvezie
Fără iubirea ta, viața-i o eroare
Iubindu-mă și tu ești vie
Când teama ți-o citesc, eu știu
Că am venit ori prea devreme, prea târziu

Boris Marian

Sunetul 93

Statornic nu-i nimic, aşa se pare
De aceea eu nu jur, de ce să mint
Viaţa însăşi este o cărare
Spre-un ţărm deschis sau doar pe-un grind
Azi te iubesc, mâine poate că nici nu voi mai fi
Statornic nu-i nimic, pe cel de azi îl ştii

Sunetul 94

Par cruzi cei care spun ce cred
Nu-i bine, zice lupul cu glas blând,
Nu-i nici frumos, rosteşte-un patruped
Care n-a scos până acum nici un cuvânt
Dar eu iubesc cu tot ce simt, rostind
În taină ori şoptind aprins
Cuvinte aduse de-un poet din Pind
Urăsc doar mincinosu-n veci neprins
El seamănă cu noi, el este om
Are şi drepturi, are şi comori
Totul furat, ca fructele din pom
Smulse în nopţile când zeii dorm în nori

Sunetul 95

Ce-i fals și ce nu este, nu mă-ntreb
Nu cred în întrebări și îndoieli
Precum s-a dus la Muntele Horeb
Cel Drept, astfel și eu îți sunt fidel
Mă-ncred doar pentru că frumoasă fiind
Nu poți să-nșeli privirea și nici simțul
Vorbească înțelepții ce-or fi vrând
Iubindu-te, eu pot să văd doar nimbul

Boris Marian

Sunetul 96

Voi fi iar tânăr, pare prea absurd,
Voi fi bătrân, chiar sunt, dar nu mă simt,
Nu sunt nici orb, nici mut, nici surd,
Disprețuiesc căderea mea în timp,
Privirea mea e darul prețuit,
Ştiu să primesc, la fel și dăruiesc,
Sufletul meu respiră, te-am iubit
Și înmiit acum eu te iubesc.
Ești liberă să nici nu mă observi,
În codrul vechi eu sunt bătrânul cerb.

Boris Marian

Sunetul 97

Trec anotimpurile, roadele se schimbă,
Iarna ne dăruiește fulgi, nămeți și nopți
Pe cer doar luna albă mai colindă
Copiii-s mari, avem deja nepoți
Iar eu visez istoricele vremuri
Când florile și-n cimitir mi se păreau
Mai proaspete, imperceptibil tremur
De sufletele celor duși vorbeau
Si eu voi fi cândva doar o petală
Fragilă, oglindindu-te ovală

Boris Marian

Sunetul 98

În orice anotimp iubirea-și face loc
Ești fulg de nea sau albul unei flori
Iar inima e fluierul de soc
În sunetul curat e un fior
De bătrânețe nu-mi vorbi, eu n-o cunosc
Iubesc și iarna, toamna grea de rod
De bătrânețe, moarte n-are rost
Să-mi cuvântezi, ne-aflăm pe-un pod
Îmbrățișați, cum încă nu am fost.

Boris Marian